Pledoarie pentru homeopatie

Vehement criticată de unii, ridicată în slăvi, poate excesiv, de alţii, terapia homeopată continuă, de peste 200 de ani, să trateze un segment constant de pacienţi, cu toată fantastica dezvoltare a ştiinţelor medicale.

Îndoielile legate de sus-numita practică medicală sunt perfect justificate. În acest îndelungat răstimp nu s-a descoperit mecanismul prin care acţionează medicamentul homeopat , iar modul de diagnosticare, numai în urma simptomelor relatate de bolnav, pare, la prima vedere, empiric.

Cu toate acestea, homeopatia este o ştiinţă medicală, născută după observaţii minuţioase şi experimentări îndelungate. Cei mai mulţi dintre cei ce o practică sunt medici cu o pregătire fundamentală ştiinţifică, iar efectele sale benefice au fost dovedite obiectiv prin investigaţii efectuate şi înainte, şi după terapia homeopată, şi experimental. Natural, sunt posibile şi studii clinice controlate, dar cu limitările precise necesare, impuse de un principiu fundamental al homeopatiei: alegerea individualizată a remediului. Astfel, studiile în dublu orb se pot efectua fie urmărind un simptom local, fie, atunci când se doreşte să se pornească de la o anumită afecţiune, este posibilă alegerea individualizată a tratamentului. Studiile ştiinţifice despre homeopatie ca demers terapeutic, ca şi cele referitoare la acţiunea şi eficienţa remediului homeopat, au fost publicate, în trecut, numai în reviste de specialitate de homeopatie, ceea ce a limitat cunoaşterea lor. Începând cu anii 1970, odată cu intensificarea cercetărilor în domeniul homeopatiei, ele devin cunoscute pe scară mai largă, prin publicarea lor în reviste de specialitate.

Iată câteva rezultate publicate ale unor studii dublu orb, efectuate cu remediu homeopat şi placebo.

Autori Afecţiune   Durată Remediu Rezultate
Jacobs J. şi colab. Pediatrics 1994;93:719-25. Diareea acută a copilului N =81 5 zile Individual dil. C30 Ameliorare semnificativă după trei zile
Lokken P. şi colab. BMJ 1995;310:1439-42.

Astm bronşic alergic

N =28 4 săptămâni Alergen individual dil. C30 Diferenţă deosebit de semnificativă
Reillz D. şi colab. Lancet 1994;344:1601-6 Astm bronşic alergic N =28 4 săptămâni Alergen individual dil. C30 Diferenţă deosebit de semnificativă
Wiesenauer M. şi colab. Phytomedicine 1995;2: 3-6. Guturai de fân N =164 4 săptămâni Galphimia D4 Diferenţă deosebit de semnificativă

Puţină istorie

De-a lungul timpului, medici celebri s-au ocupat de studiul homeopatiei şi i-au îmbogăţit zestrea ştiinţifică. Fondatorul homeopatiei, Samuel Hahnemann (1755-1843) este unul dintre oamenii de ştiinţă de referinţă ai vremii sale, medic, farmacist şi chimist, cu numeroase lucrări în aceste domenii. Foloseşte extracte de plante, dar şi câteva minerale, în experimentări pe omul sănătos, iar rezultatele îl conduc spre formularea principiului similitudinii, principiu fundamental al homeopatiei. 1796, momentul definirii principiului similitudinii, este anul de naştere al homeopatiei ca ştiinţă. După o viaţă lungă şi deosebit de prolifică, Hahnemann ne lasă moştenire principiile homeopatiei, studiul miasmelor şi al bolilor cronice şi peste 60 de tablouri de remediu. Adevărurile descoperite de acesta îşi păstrează nealterată valoarea.

Constantin Herring (1800-1880), continuatorul lui Hahnemann, medic alopat, îşi face apariţia pe tărâmul homeopatiei în poziţia de critic al acestei terapii, pentru ca apoi, studiind, să devină interesat de homeopatie şi apoi chiar pacient. Îşi desăvârşeşte studiile medicale în Leipzig şi Wurzburg, devine profesor la Blochmann Institut, în Dresda, pentru ca apoi să continue practica şi cercetarea medicală în Surinam, Philadelphia şi Pennsylvania. Este fondatorul Institutului American de Homeopatie şi cel ce a întregit principiile homeopatiei şi a îmbogăţit literatura de specialitate cu noi tablouri de remedii.

Ce este ea pentru bolnav

Homeopatia este o ştiinţă fenomenologică - observarea simptomelor, cunoaşterea istoriei, a grijilor, a traumelor diverse ale pacientului - reprezintă metoda principală de diagnostic. În felul acesta, pacientul este cuprins în unitatea şi unicitatea sa, în tot ceea ce este neschimbat în el, în destinul său individual şi expresiile sale specifice, cu influenţele la care acest om este supus. Numai homeopatiei i se potriveşte cu adevărat termenul "tratăm omul bolnav, nu boala". În homeopatie, omul bolnav e un alt pol al acelui aşa-numit om sănătos, ajuns în dizarmonie datorită unei perturbări interne sau externe.

În vreme ce medicaţia alopată tinde să şteargă simptomele bolii sau să omoare agentul patogen, homeopatia mobilizează capacităţile proprii de reechilibrare ale organismului. Prin terapia homeopată se grăbeşte eliminarea toxinelor (efect dovedit experimental), se modelează reacţia imună (fapt dovedit de investigaţii specifice, înainte şi după terapia homeopată: normalizarea valorii imunoglobulinelor, negativarea testelor alergologice). În acelaşi timp, homeopatia este un demers terapeutic ce obligă pacientul să se observe mai cu atenţie, să se cunoască mai bine şi, în felul acesta, să contribuie activ la propria-i vindecare.

Ce este ea pentru medic

Medicul angajat pe drumul homeopatiei trebuie să-şi restructureze gândirea, să reordoneze modalitatea de abordare a bolnavului. Şi se potriveşte în mod categoric ca modalitate terapeutică acelor medici care pun accent pe dialogul cu bolnavul. Cu tot imensul ajutor al tehnologiei informaţionale, investiţia de timp este foarte mare atunci când alegem calea homeopatiei personotrope, de aceea acest tip de abordare se şi adresează mai ales unor cazuri clinice mai speciale. Există, desigur, diverse tipuri sau grade de abordare a bolnavului în homeopatie.

Astfel, în homeopatia organotropă şi histiotropă, cu domeniul de acţiune asupra unui organ sau ţesut anume, se apelează la remedii ce se adresează cu predilecţie unor anumite simptome (se referă în special la afecţiuni acute ce se tratează cu potenţe joase).

Homeopatia funcţiotropă cuprinde în mod diferenţiat afecţiuni la debutul procesului de îmbolnăvire.

Aceste două tipuri de abordare pot fi accesibile medicului practicant alopat ce are cunoştinţe în domeniul homeopatiei, folosind remediile complexe, oferite de piaţă, sau remedii unice, în conformitate cu diversele îndrumătoare de homeopatie structurate pe diverse patologii.

Dar adevărata homeopatie de performanţă este homeopatia personotropă, constituţională, ce cuprinde totalitatea simptomelor bolnavului în dinamica lor. Tipul de abordare îi este accesibil numai medicului specializat în domeniul homeopatiei, cel care se ocupă în exclusivitate de terapia homeopată, pentru că necesită timp şi experienţă.

Limitele homeopatiei

A privi bolnavul numai fenomenologic acum, la început de secol 21, înseamnă a-l priva de ceea ce ştiinţa şi tehnologia oferă în medicină, iar investigarea bolnavului trebuie să-şi găsească locul în demersul homeopatic.

Există, desigur, şi situaţii în care introducerea homeopatiei ca monoterapie nu este dezirabilă: afecţiuni acute, ce pun în pericol prognosticul vital, sifilisul şi tuberculoza în stadiile acute, ca şi toate bolile infecţioase cu declarare şi tratament obligatoriu, boli destructive-consumptive, organisme puternic intoxicate; aşa cum sunt afecţiuni ce necesită o terapie conjugată: boli cardiovasculare în stadii avansate, neoplasmul, anumite procese infecţioase cronice.

Alte limite se nasc din demersul terapeutic: administrarea greşită a remediului, alegerea greşită a diluţiei, administrarea prea frecventă de diluţii foarte joase, ce pot produce, în cazul unor anumite remedii, reacţii alergice (Arnica, Calendula, Apis) sau reacţii toxice (de exemplu, sărurile mercuriale, Cantharis).

Dar, dincolo de polemici, homeopatia rămâne pentru bolnav o şansă dovedită, de care nimeni nu trebuie să-l priveze.

Dr. Elena Agneta Vartan
Medic specialist medicină generală
Comp. homeopatie

Rate this article: 
Average: 4 (1 vote)
Bibliografie: 
Traducere: 
Autor: