Contuzia cerebrala in sport

              Exista o gama variata de trasaturi definitorii ale contuziei cerebrale: clinice, fiziopatologice si mecanice. Ele sunt necesare in cercetare, dar au o utilitate redusa pentru majoritatea clinicienilor. O definitie mai pragmatica a unei ”perturbari a functiilor cerebrale de cauza traumatica, de obicei tranzitorie, ce implica procese fiziopatologice complexe” presupune o diagnosticare retrospectiva, nefiind de prea mare ajutor cand se impune luarea precoce a unei decizii clinice. Unii autori folosesc termenul ”contuzie” ca sinonim pentru leziunea cerebrala traumatica usoara (traumatism cranian si scor Glasgow GCS 14 sau 15), in timp ce altii sunt de parere ca este vorba de un fenomen patologic distinct, fara nicio anomalie structurala la neuroimagistica traditionala. In realitate, e posibil sa existe un continuum al leziunii cerebrale, de la gradul usor – in care se inscrie contuzia – si pana la formele mai severe. Se pare ca fortele de rotatie ce determina distorsiunea tranzitorie a tesuturilor cerebrale sunt un element important in mecanismul leziunii, ceea ce explica, partial, de ce contuzia poate insoti leziunile de rotatie chiar daca nu a existat un impact la nivelul capului.
 
              Sunt disponibile mai multe metode de evaluare a contuziei la fata locului, fiecare cu propriul ei grad de sensibilitate si de specificitate. La fel de important este faptul ca timpul optim pentru efectuarea unor astfel de teste variaza de la mai putin de un minut la 10 minute, ceea ce face ca multe dintre ele sa fie impracticabile pe teren. Chestionarul Maddock si experienta clinica a cadrului medical raman, probabil, cele mai bune metode de evaluare a unei suspiciuni de contuzii pe teren. Versiunea a treia a metodei de evaluare a contuziei din sport (SCAT3) si varianta ei pediatrica (CHILD-SCAT3), adoptate in declaratia de consens de la Zürich, inglobeaza intrebarile lui Maddock, ce fac parte dintr-un chestionar mai extins6 – sunt evaluate GCS, orientarea, simptomele de contuzie relatate de pacient (cefalee, ameteli, tulburari ale vederii, incetinire a procesului gandirii), functiile cognitive, echilibrul si coordonarea miscarilor; de asemenea, se realizeaza o examinare elementara a gatului. S-a dovedit ca, la majoritatea atletilor, analiza neurocognitiva la fata locului, pe baza unor protocoale scrise ori computerizate (ca Cogsport sau Impact), este mai valida, mai eficienta si mai credibila decat imagistica in diagnosticul si managementul contuziei.
 
              Daca se suspecteaza o leziune severa se impune continuarea evaluarii (de exemplu, cand GCS e <14 imediat dupa producerea traumatismului sau <15 la un interval de doua ore, caz in care apar deteriorare mintala, o eventuala leziune spinala sau o inrautatire a semnelor neurologice). Astfel de situatii sunt detaliate in recomandarile NICE (National Institute of Health and Care Excellence) pentru practica medicala din Marea Britanie. Desi exista pe cateva dintre scalele de evaluare, durata pierderii cunostintei nu se coreleaza direct cu deficitele neurocognitive, neputand determina severitatea contuziei. Dupa stabilirea diagnosticului de contuzie, clinicianul trebuie sa hotarasca daca e nevoie ca sportivul sa fie indepartat de pe teren, sa fie trimis la un departament de urgente si ce anume sa se monitorizeze in continuare. Toate ghidurile recomanda ca sportivii cu simptome si semne de contuzie sa nu continue activitatea sau sa nu o reia inainte de disparitia acestora. Reluarea efortului fizic in conditiile in care simptomele persista si reactiile de protectie sunt incetinite implica riscul producerii unor noi accidentari si al agravarii simptomelor contuziei.
 
             Reintrarea in joc in timpul aceluiasi meci este posibila in sporturile cu ”inlocuiri continue” – de exemplu, fotbalul si rugby-ul australian. Inlocuirea poate da timp sportivului care are o contuzie sa-si revina inainte ca testele functionale si cognitive sa arate ca are capacitatea de a se intoarce pe teren. O atare ”recuperare rapida” concorda cu ideea de repaus pana la disparitia simptomelor si favorizeaza reluarea treptata a activitatii, insa e important sa se studieze daca mareste susceptibilitatea la accidente. Transmisiunile in direct ale competitiilor sportive de elita arata dezorientare fizica si cognitiva imediat dupa o contuzie.10 Sportivul sau cei care se ocupa de echipa pot avea sentimentul ca sunt presati sa continue jocul, in pofida deficitelor evidente. In sporturile de elita, nu rareori se intampla ca rcomandarile publicate sa fie frecvent incalcate, in ciuda ratificarii lor de catre Fédération Internation­ale de Football, International Rugby Board, International Ice Hockey Federa­tion, International Olympic Committee si Fédération Equestre Internationale, fapt ce ingreuiaza misiunea personalului medical de a-i convinge pe atletii amatori sa le urmeze indicatiile.
 
Adel Helmy neurosurgery registrar, Department of Clinical Neurosciences, Division of Academic Neurosurgery, Addenbrooke’s Hospital, Cambridge CB2 0QQ, UK
Mukul Agarwal sports and musculoskeletal physician, Blackheath Hospital, London, UK
Peter J Hutchinson National Institute for Health Research professor (neurotrauma),
Department of Clinical Neurosciences, Division of Academic Neurosurgery,
Addenbrooke’s Hospital, Cambridge CB2 0QQ, UK
pjah2@cam.ac.uk
 
Concussion and sport
Players with symptoms and signs of concussion should not continue or return to play until these resolve
A se cita: BMJ 2013;347:f5748
 
In esenta, managementul contuziei implica recunoasterea ei rapida, repaus pana la recuperarea cerebrala si reluarea treptata a activitatilor fizice si cognitive. Exista protocoale formale, dar se impune o abordare individualizata, care sa tina cont de situatia fiecarui sportiv in parte, de nivelul performantei sale, precum si de regulile si aspectele practice ale sportului respectiv. Daca la cresterea efortului revin unele simptome (oboseala excesiva sau cefaleea), este indicata prelungirea perioadei de repaus si reducerea nivelului de activitate. Sportivii, antrenorii si membrii familiei trebuie sa stie ca pacientul poate prezenta simptome relevante chiar daca pare ”normal”.
 
Recomandam ca persoanele cu simptome ce persista mai mult de trei saptamani sa fie trimisi la servicii de specialitate pentru evaluare clinica si, daca e cazul, pentru o consultatie neuropsihologica standard. Se vor avea in vedere evaluarea migrenei, a tulburarilor vestibulare, a simptomelor cervicogene si a leziunilor retiniene aparute dupa contuzie. Probabil ca, la pacientii susceptibili, encefalopatia traumatica cronica este mai degraba o taupatie degenerativa distincta decat o consecinta inevitabila a traumatismelor craniene minore repetate. In general, prognosticul pe termen lung al contuziei este bun, majoritatea subiectilor vindecandu-se complet in timp. Sindromul post-contuzional cu simptome persistente poate dura cateva saptamani sau luni, dar si el este autolimitat la majoritatea celor afectati. Headway (www.headway.org.uk), asociatia traumatismelor cerebrale, ofera sfaturi practice excelente pentru recuperarea dupa astfel de leziuni.
 
Problemele de definire corecta a contuziei si absenta tratamentelor specifice ingreuiaza managementul persoanelor afectate: dovezile de calitate superioara sunt limitate, iar majoritatea recomandarilor se bazeaza pe consens sau pe extrapolarea studiilor pe animale. Data fiind frecventa unor atari prezentari atat pe terenul de sport cat si in serviciile clinice, sunt necesare noi studii riguroase. Punctele esentiale sunt: excluderea leziunii intracraniene severe, monitorizarea recuperarii cu reluarea activitatii la timpul potrivit si asigurarea consilierii pacientilor/parintilor/antrenorilor privind necesitatea reluarii treptate a activitatii, numai dupa evaluarea, de catre specialist, a simptomelor persistente.

Rate this article: 
Încă nu sunt voturi
Traducere: 
Dr. Roxana Tucra