Sunt unii pacienţi mai egali decât alţii?

Când ajungem la determinarea nevoii de sănătate, vârsta contează într-o anumită măsură, dar există şi alţi factori care, de obicei, contează mai mult.

   

 RES PUBLICA Nigel Hawkes

   Potrivit opiniei ministrului englezal sănătăţii, vârsta este factorul determinant al nevoii de sănătate. În cadrulunui discurs rostit în luna aprilie, oficialul şi-a exprimat speranţa că, dupăconstituirea şi începerea activităţii noilor grupuri de autorizare aserviciilor clinice (clinical commissioning groups – CCG), sectoarele ce au înevidenţă multe persoane vârstnice nu vor mai fi penalizate pentru modul în caresunt alocate resursele de către sistemul naţional de servicii medicale (NHS) (BMJ 2012;344:e3391). Este exact ceea cete aştepţi să auzi de la un ministru conservator, din moment ce actuala formulăîi avantajează pe votanţii laburişti din zonele urbane, tineri, dar defavorizaţi,în faţa conservatorilor din mediul rural care, deşi o duc mai bine, sunt maivârstnici – însă m-a mirat lipsa de reacţie la declaraţia lui Andrew Lansley,pe care se pare că a folosit-o ca să se eschiveze.

   Poate că numeroşiisăi oponenţi sunt, pur şi simplu, prea extenuaţi de zbaterea legată de legea asigurărilorsociale şi de sănătate pentru a mai deschide un nou front. Poate că adoptă poziţiamea prestabilită faţă de întregul demers reformator al NHS, adică se gândesc căfondul lui este mult mai puţin spectaculos decât ceea ce lasă să se vadă. Dardacă va fi transpusă în practică, respectiva politică va influenţa considerabiltoate palierele sistemului de sănătate.

   Efectele ei vor constaîn inversarea unui angajament-cheie, introdus de laburişti în 1999, conform căruiaresursele ar trebui să fie alocate, cu precădere, în vederea asigurării accesuluiegal al tuturor pacienţilor nu la ”îngrijirea sănătăţii”, ci la ”sănătate”, direcţionarealor vizând zonele marcate de grave inegalităţi legate de sănătate, în efortulde a reduce deficitele. Presupun că eşecul acestei politici pe scară largă explică,în bună măsură, tăcerea cu care a fost întâmpinat gestul respingerii ei de cătreLansley. Chiar şi cei fideli nu şi-au mai arătat încrederea în capacitateamedicilor de a repara consecinţele stilului de viaţă ales de multe persoanebenevol (sau, mai probabil, sub imperiul sărăciei şi al circumstanţelor).

   Se pare, însă, căNHS Commissioning Board (Comitetul de autorizare al NHS) nu se situează peaceleaşi poziţii, anunţând că a identificat necesitatea de a numi încă undirector, cu un salariu de 200 000 ₤ (250 000 €; 320 000 $), a căruiresponsabilitate să vizeze, cu precădere, problema inegalităţilor. Ca răspunsla remarcile lui Lansley, purtătorul de cuvânt al Commissioning Board Authority(varianta premergătoare a NHS Commissioning Board, fără putere executivă) adeclarat: ”Deciziile noastre cu privire la alocări vor fi luate după ce vomanaliza mai multe opinii şi vor fi susţinute de cele mai concludente datereferitoare la modalităţile prin care pot fi asigurate atât îmbunătăţirearezultatelor cât şi contracararea inegalităţilor din sănătate.”

   Nu există niciundubiu cu privire la legătura dintre sărăcie şi sănătatea precară – este uriaşvolumul de date ce susţin o atare corelaţie. Trebuie văzut, însă, dacă problemaîn speţă poate fi cel mai bine rezolvată prin direcţionarea unor fonduri maisubstanţiale către serviciile medicale din zonele dezavantajate sau, aşa cumpreferă Lansley, prin oferirea sumelor de bani cu respectiva destinaţie către sectorulde sănătate publică.

   În prezent, finanţareastructurilor din cadrul reţelei de asistenţă medicală primară se face prinaplicarea unei formule complexe de calcul, ce are în vedere vârsta, factoriisocioeconomici, nevoile de sănătate şi costul local al furnizorilor de serviciimedicale. În general, factorii socioeconomici sunt mai importanţi decât ceilegaţi de vârstă. O populaţie tânără, precum cea din centrul oraşului Manchester,are un scor atât de bun în ceea ce priveşte ”nevoile suplimentare”, încât i sealocă bani mai mulţi (cu peste 40% în plus) decât unei populaţii mai îmbătrânite,cum este, de pildă, cea din nordul regiunii Dorset. Aproape pe întregteritoriul Angliei există tendinţa ca vârsta şi sărăcia să exercite efecte opuse,demografia şi dezavantajele sociale nefiind doi factori independenţi unul dealtul: zonele cu populaţii mai vârstnice tind să fie mai prospere, pe când celecu oameni mai tineri au lipsuri mai mari. (Îi sunt îndatorat lui Mervyn Stone,de la University College London, pentru faptul că a elucidat, pas cu pas,consecinţele fiecărui factor aplicat în formulă, precum şi lui Sheena Asthana şilui Alex Gibson, de la Universitatea din Plymouth, pentru explicaţia elegantă asemnificaţiei.)

   Raţionamentulsuperficial al lui Lansley, conform căruia ”vârsta este principalul factor determinantal nevoilor de sănătate”, nu reflectă modalitatea actuală de alocare a resurselor.Vârsta contează într-o anumită măsură, dar de obicei este mult mai importantăinfluenţa altor factori (BMJ2011;343:d6608), precum măsurarea standardizată, legată de vârstă, a morbidităţii,ce nu favorizează zonele unde se înregistrează o pondere ridicată a persoanelorvârstnice relativ sănătoase; în termeni absoluţi, nevoile lor de sănătate suntmari, dar standardizarea legată de vârstă tinde să camufleze această realitate.

   Astfel, poate că Lansleyva explica de ce, în determinarea alocărilor, se impune acordarea unei atenţiisporite demografiei legate de vârstă. În trecut, necesitatea continuăriidemersurilor începute a tocit tăişul ascuţit al schimbărilor politicii de repartizarea fondurilor. Întrucât nimeni nu s-a aşteptat ca unităţile de asistenţă medicalăprimară să se adapteze imediat la o modificare majoră a programului de finanţare,respectivele schimbări s-au concretizat treptat, de-a lungul mai multor ani.Administraţiilor de îngrijire primară li s-a spus că erau departe de ”ţintă”, înscopul reducerii gradate a deficitului existent.

   Situaţia actualăeste, însă, diferită: NHS Commissioning Board va avea responsabilitatea alocăriibugetelor unor organizaţii complet noi, aşa-numitele CCG, a căror misiune nu vacoincide cu cea a vechilor administraţii de asistenţă primară. Ca urmare, dacăva fi aplicată formula lui Lansley, există posibilitatea de a face o schimbaremai bruscă.

   Obiectivul său afost, aşa cum a explicat în cadrul unei conferinţe a reprezentanţilor autorităţilorîn materie de servicii clinice, ca prin strategia de alocare a resurselor pecare a propus-o să asigure ”acces egal la serviciile NHS” pacienţilor din oriceregiune a ţării, iar finanţarea sănătăţii publice să ia în considerare indiciide sărăcie. În actul privitor la asistenţa medicală şi socială se arată:îndatoririle ce revin CCG în legătură cu reducerea inegalităţilor sunt restricţionatedoar la nivelul inechităţilor existente între pacienţi ”cu privire lacapacitatea lor de-a accesa serviciile de sănătate şi la rezultatele demersurilorfăcute în interesul lor prin furnizarea respectivelor servicii. ”Însărcinărisimilare are şi NHS Commissioning Board, care are obligaţia de-a asigura, pe câtposibil, acces echitabil şi rezultate egale: cu-alte cuvinte, să reducă variaţiileinacceptabile. Cineva ar putea susţine că, pentru atingerea unor rezultateechivalente, zonele defavorizate au nevoie de mai multe resurse. Dar nu acesta estemesajul lui Lansley. Încă nu am auzit toate argumentele.

 

Nigel Hawkes este jurnalist independent, Londra

nigel.hawkes1@btinternet.com

 

Traducere: Dr.Raluca Deliu

 

BODY POLITIC

Are some patientsmre equal than others?

A se cita: BMJ 2012;344:e3362.

Rate this article: 
Încă nu sunt voturi
Bibliografie: 
Traducere: 
Autor: