Actinomicoza

Actinomicoza este o maladie granulomatoasă rară, cu evoluţie cronică, lentă, provocată de o bacterie anaerobă, Gram negativă, filamentoasă, din familia Actinomycetaceae (genul Actinomyces).

        Este adesea diagnosticată greşit, deoarece poate mima alte afecţiuni, precumneoplazia sau tuberculoza;2 prin urmare, diagnosticarea ei precoce impune ungrad înalt de suspiciune clinică, dar dacă pacientul este investigat corect,poate fi tratată şi eradicată prompt. În articolul de faţă am trecut în revistăprezentările clinice ale actinomicozei, diagnosticarea ei şi abordărileterapeutice. Sinteza noastră a avut în vedere rezultate ale studiilorrandomizate şi controlate, ale celor prospective cu caracter analitic şi,respectiv, ale celor retrospective, articole de sinteză şi prezentări de cazuriclinice.

 

Cum se dobândeşte actinomicoza?

                Actinomicetelesunt bacterii comensale ale fiinţei umane, de la nivelul orofaringelui, altractului gastrointestinal şi al celui urogenital. Când se distrugeintegritatea ţesuturilor, printr-o leziune la nivelul mucoaselor, ele potinvada structurile şi organele locale şi devin patogene. Astfel, actinomicozaeste, în principal, o infecţie endogenă.3 Actinomicetele se izolează, adesea,împreună cu alte microorganisme saprofite, precum Aggregatibacter actinomycetemcomitans (anterior denumite Actinobacillus actinomycetemcomitans), Eikenella corrodens, fusobacterii,bacteroide, capnocitofagi, stafilococi (inclusiv S. aureus), streptococi (inclusiv streptococi β-hemolitici şi S. pneumoniae) sau Enterobacteriaceae, dar combinaţia exactă de microorganisme depindede sediul infecţiei.4 Studiile pe animale sugerează că speciile menţionate potajuta actinomicetele să producă o infecţie ca urmare a faptului că inhibă apărareaorganismului, deşi nu este clar ce rol au exact.w1, w2

 

Cât este de frecventă şi cine este susceptibil?

                 Oricine poate fiinfectat cu actinomicete, dar actinomicoza este, în principiu, o boală rară – întrucâtnu există date relevante, mai ales în ţările în curs de dezvoltare, estimărilecu privire la incidenţa ei nu sunt recente. În anii ’70, în oraşul americanCleveland, era înregistrat un caz la 300 000, în vreme ce în anii ’60, înGermania şi Olanda se întâlnea doar un caz la un million de locuitori.1Department of Health (Ministerul Sănătăţii) din Marea Britanie a arătat că,între anii 2002 şi 2003, 0,0006% din consultaţiile spitaliceşti (în total 71 decazuri) din Anglia erau pentru actinomicoză.w3 Se apreciază că în ultimii ani,mai ales în statele dezvoltate, incidenţa tuturor formelor afecţiunii este înscădere, ca rezultat al unei igiene orale mai bune şi a susceptibilităţii la ogamă largă de antibiotce.1

O amplăserie de cazuri din anul 1975 a indicat că, faţă de femei, bărbaţii erau detrei ori mai susceptibili să dezvolte infecţia,5 deşi actinomicoza în zonapelviană afectează mai ales femeile cu dispozitive contraceptive intrauterine(DIU).6 Autorii unei alte cercetări pe serii de cazuri sugerează că prevalenţamai mare la sexul masculin poate fi explicată de faptul că reprezentanţii luiau o igienă orală mai deficitară şi o rată mai mare de traumatisme orale,datorită loviturilor de pumn în care se implică, ipoteză ce nu a fost dovedită însă.7O sinteză din 2007 a arătat că, deşi actinomicoza afectează persoaneleimunodeprimate, cele mai multe cazuri au fost întâlnite în rândul persoanelorimunocompetente.8 Componentele răspunsului imun, esenţiale pentru controlulactinomicozei, precum şi efectele specifice (dacă există) ale imunodepresieiasupra incidenţei infecţiei sunt neclare.1 Caseta 1 redă succint factorii derisc asociaţi cu actinomicoza.

 

Cum se manifestă?

                Actinomicoza esteclasificată în forme clinice distincte, în funcţie de sediul anatomic afectat:oro-cervico-facială, toracică, abdomino-pelvină, a sistemului nervos central,musculoscheletală şi forma diseminată. Dintre cele peste 30 de specii deactinomicete, A. israelii estepatogenul uman cel mai frecvent, identificat în majoritatea formelor clinice;există, însă, anumite specii legate de sindroame clinice particulare. Deexemplu, într-un studiu pe 1997 de cazuri, A.israelii şi A. gerencseriae au fost incriminate în aproape 70% dintreinfecţiile oro-cervico-faciale.11 Specii mai puţin întâlnite sunt A. naeslundii, A. odontolyticus, A. viscosus,A. meyeri, A. turicensis şi A. radingae.3, 4

Actinomicozaorocervicofacială este cea  mai frecventăformă de manifestare a bolii şi reprezintă aproximativ 50% din totalitateacazurilor semnalate.5 Ea apare, de obicei, în urma unei lucrări dentare sau aunui traumatism la nivelul cavităţii bucale, deşi poate surveni şi spontan, lapacienţii cu o igienă orală deficitară.w4 Aspecte clinice de prezentarefrecvente sunt febra şi edemele cronice (dureroase sau nu), la nivelul ţesuturilormoi din regiunea perimandibulară, din care se pot dezvolta, în timp, tracturisinuoase.12 Leziunile căpătă, uneori, o consistenţă fermă, lemnoasă, ceorientează, adeasea, către un diagnostic greşit de neoplazie. Limfadenopatiaregională nu apare, de regulă, decât în stagiile ulterioare.8 Infecţia se poateextinde şi spre structurile locale – de pildă, spre oase şi muşchi. Într-unstudiu retrospectiv, pe 317 subiecţi cu actinomicoză cervicofacială, infecţiaoasoasă (periostită şi osteomielită) a fost întâlnită în 11,7% dintre cazuri.12Un studiu de caz a raportat implicarea muşchilor masticatori, care a generatdificultăţi de masticaţie şi trismus.w5

Actinomicozatoracică se întâlneşte la 15-20% dintre persoanele afectate.5, 13 Infecţiaapare, de obicei, prin aspiraţia secreţiilor orofaringiene, dar poate surveni şidupă perforaţie esofagiană, diseminare locală de la o infecţie cervicofacialăsau abdominală ori prin diseminare hematogenă.3 O incidenţă mai mare a fostraportată la bolnavii cu afecţiuni subiacente pulmonare (de exemplu, emfizem,bronşită cronică şi bronşiectazie), dar seriile de cazuri raportate au fostmici.10, 13 Se consideră că actinomicetele colonizează ţesuturile devitalizate,frecvent întâlnite în mai sus-citatele patologii,13 deşi un alt studiu arelevat faptul că boala nu pare să fie provocată de o maladie pulmonarăsubiacentă.w6 Coexistenţa unor afecţiuni ale plămânului asociate, precumtuberculoza sau cancerul, face mai dificile atât stabilirea diagnosticului cât şitratamentul.w7, w8 Tabloul clinic iniţial poate fi cel al unei pneumonii cufebră de grad mic, tuse, dispnee şi durere toracică. De regulă însă, există un istoricîndelungat de boală, corelat cu pierdere în greutate şi cu hemoptizie.14

Au fost semnalate unele complicaţii –de exemplu, empyema necessitans (ocomplicaţie rară a piotoraxului, în care infecţia pleurală se extinde către ţesuturilemoi ale peretelui toracic),w9 revărsatul pleural,w10 invazia mediastinalăw11 şidistrugerea coastelor.w12 Boala mediastinală poate progresa spre cord, cea maifrecventă manifestare fiind pericardita.w13, w14 Miocardita şi endocardita aparmai puţin frecvent, fie prin extensie de la nivelul pericardului, fie prindiseminare hematogenă.w15, w16

Actinomicoza abdominopelvină se întâlneştela circa 20% dintre cazuri.5 Pacienţii care au avut apendicită acută, înspecial cu perforaţie, reprezintă majoritatea (65%) cazurilor şi se potprezenta cu o formaţiune tumorală în fosa iliacă dreaptă.w17, w18 Alţi factoripredispozanţi sunt perforaţia gastrointestinală sau a tratului genitourinar, cuori fără eroziune la nivelul barierei mucoase.15 Astfel de infecţii pot fidificil de diagnosticat, deoarece bolnavii au, uneori, simptome nespecifice (febră,pierdere în greutate, durere abdominală). Nu întotdeauna se palpează o formaţiunetumorală,16, w19 iar mai puţin de 10% dintre cazuri sunt diagnosticatepreoperator.w20 Infecţia se poate extinde direct către ţesuturile învecinate şise pot forma tracturi sinuoase la nivelul peretelui abdominal sau în regiuneaperianală.

Deşi forma abdominală a bolii se poateextinde direct la nivel pelvian, actinomicoza pelviană se asociază mai ales cudispozitivele intrauterine contraceptive.6, 16 Pacientele se prezintă, de regulă,cu un istoric de folosire îndelungată (peste doi ani) a respectivelordispozitive, cu febră, scurgeri vaginale, durere pelviană ori abdominală şipierdere în greutate.6, 17, 18 Deşi utilizarea lor este strâns corelată cuactinomicoza intraabdominală, nu se ştie după cât timp de la implantare potduce la creşterea riscului de infectare.16

Actinomicozase localizează rareori şi în sistemul nervos central (SNC), în oase, muşchi şiproteze articulare. Infecţia de la nivelul SNC apare, de obicei, prindiseminare hematogenă sau prin extensie directă de la o infecţieoro-cervico-facială. Într-un studiu pe 70 de cazuri de actinomicoză cu o atarelocalizare s-a raportat următoarea distribuţie a infecţiei: abcese cerebrale(67%), meningită ori meningoencefalită (13%), actinomicom (7%), empiem subdural(6%) şi abces epidural (6%).19 În ceea ce priveşte infecţia non-meningitică,tabloul clinic a fost, de regulă, acela al unei leziuni înlocuitoare de spaţiu,cu cefalee şi semne neurologice focale, legate de sediul anatomic al bolii.

Infecţiilemusculoscheletale apar, de obicei, prin extensia de la un focar adiacent de ţesuturimoi (75% dintre cazuri), dar pot fi generate şi de traumatismele locale (19%)sau prin diseminare hematogenă (3%).20 Oasele feţei, mai ales mandibula, suntcele mai frecvente localizări ale infecţiei osoase.12 A fost descrisăactinomicoza de la nivelul protezelor de şold şi de genunchi, prezentărileprecoce sugerând o inoculare a microorganismului perioperator, iar celetardive, o diseminare hematogenă de la un sediu extraarticular.w21, w22

Deşitoate speciile de actinomicete au capacitatea de a se răspândi pe calehematogenă, actinomicoza diseminată este extrem de rară în era antibioterapiei.A. meyeri, A. Israeli şi A.odontolyticus sunt speciile cele mai frecvent asociate cu această formăclinică.21

 

Cumeste diagnosticată actinomicoza?

Caseta 2 redăsemnele clinice “de alarmă” pentru actinomicoză; tabelul prezintă diagnosticelediferenţiale importante ce trebuie avute în vedere pentru fiecare dintreformele clinice. Diagnosticarea este dificilă – un diagnostic de certitudinedepinde de izolarea microorganismului dintr-o probă biologică.

 

 

Teste sangvine

Rezultatele sunt nespecifice. Pot existasemne de anemie, leucocitoză uşoară, valori mai mari decât cele normale alevitezei de sedimentare a eritrocitelor şi ale proteinei C reactive.2, 6, 13Concentraţia fosfatazei alcaline poate fi crescută în actinomicoza hepatică.w23

 

Imagistica

În stadiile precoce ale bolii,aspectele imagistice sunt, de regulă, nespecifice, fără valoare diagnostică şipot semăna cu aspectele întâlnite în alte procese inflamatorii sau neoplazicelocale (în special în cazul tumorilor pulmonare).13 Imagistica trans-secţională,prin tomografie computerizată ori prin rezonanţă magnetică nucleară aduce, deobicei, informaţii nespecifice privitoare la un abces ori la un flegmon, însăindică localizarea anatomică exactă, ceea ce poate facilita obţinerea de probetisulare (fig. 1). Spre deosebire de alte infecţii, limfadenopatia localăsau regională este întâlnită arareori. În stadiile ulterioare ale infecţieipoate exista dovada unei infiltrări a ţesuturilor învecinare de-a lungulplanurilor tisulare, cu formare de tracturi sinuoase, caracteristice, dar nuspecifice, pentru actinomicoză.22-24

 

Histopatologie                                        

Demonstrarea, la examenulhistopatologic, a micororganismelor filamentoase, a celor Gram pozitive şi agranulelor cu aspect sulfuros este înalt sugestivă pentru diagnosticul deactinomicoză (fig. 2 şi 3). Granulele cu aspect sulfuros sunt colonii demicroorganisme, pe care coloraţia cu hematoxilină-eozină le evidenţiază subforma unor mase bazofilice rotunde ori ovalare, cu “măciulii” eozinofiliceterminale. Deşi înlesnesc stabilirea diagnosticului, respectivele granule nu segăsesc întodeauna în culturi în cazurile confirmate de actinomicoză.3 Într-oserie de 181 de cazuri de actinomicoză, numărul mediu de granule per mostră examinată a fost şapte, darîn 56% dintre cazuri au fost prezente între una şi trei granule, iar în 26%,una singură. ~n şapte cazuri în care s-au izolat actinomicetele nu s-a observatnicio granulă.10 Mai mult, respectivele granule nu sunt specifice pentruactinomicoză, deoarece se pot întâlni şi în alte afecţiuni – de pildă, înnocardioză, cromomicoză şi botriomicoză.3 Pentru punerea în evidenţa abacteriilor filamentoase Gram pozitive de la periferia granulelor sunt necesaretehnici de colorare speciale (coloraţia Gram, impregnarea argentică Gomori şiGiemsa).1 Anticorpii fluorescenţi, specifici fiecărei specii, permitidentificarea rapidă a bacteriilor, prin coloraţie directă, chiar şi dupăfixarea în formol. Un studiu mic asupra actinomicozei cervico-faciale a relevato bună corelaţie între coloraţia standard şi cea conjugată cu A. israeli, pe secţiuni tisulare;respectiva tehnică are avantajul specificităţii şi este utilă în infecţiilemixte.w24

 

Microbiologie

                Un diagnostic decertitudine impune izolarea directă a bacteriilor dintr-o probă biologică saude la nivelul granulelor sulfuroase. Procedura implică, însă, o rată mare de eşec(peste 50%), datorită mai multor motive – de exemplu, tratamentul anterior cuantibiotice, creşterea concomitentă a altor microorganisme sau metodologianeadecvată de prelevare a eşantioanelor.7 Cele mai adecvate probe biologicesunt cele de puroi, tisulare sau din granulele sulfuroase. Nu este indicatăfolosirea beţişoarelor cu tampoane sterile deoarece, deşi mostrele recoltatepot fi însămânţate pe culturi, proba iniţială nu poate fi analizată lamicroscop – o coloraţie Gram a mostrei este, de regulă, mai sensibilă decâtcultura, mai ales dacă pacientul a primit antibiotice.1 Se va evitaantibioticoterapia înainte de prelevarea eşantionului, ce va fi transportat câtmai repede posibil la laborator.9 În funcţie de sediul infecţiei se poate obţineo probă tisulară fie prin ghidare imagistică (tomografie computerizată sauecografie), fie direct prin procedeu chirurgical.25,w25-w27 Medicii ar trebui săprecizeze laboratorului ce microorganism caută şi să ceară în mod specificcultură pentru actinomicete, pentru a se asigura cultivarea prelungită pemediile adecvate.

Actinomicetelesunt microorganisme cu creştere lentă, ce pot fi cultivate pe medii selectivede agar, în condiţii anaerobe, la 37°C, timp de până la trei săptămâni. Într-unlaborator general de microbiologie clinică actinomicetele sunt identificate pebaza morfologiei coloniilor pe mediul de agar şi pe baza profilului biochimic.Kiturile biochimice comerciale au făcut identificarea bacteriilor mai uşoară şimai rapidă, deşi un studiu arăta că precizia unor astfel de kituri este slabă(sub 60%), comparativ cu cea a analizelor de laborator clasice.26 Au fostdezvoltate teste serologice, dar este necesar ca, înainte de a deveni utileclinic, să li se îmbunătăţească profilul de sensibilitate şi de specificitate.1În laboratoarele de referinţă sau de cercetare sunt aplicate noi metode degenetică moleculară, precum reacţia în lanţ a polimerazei,w28 secvenţiereaARN-ului ribozomal 16S,w28 hibridizarea fluorescentă in situw28 şi spectrometria de masă,w29 ce asigură o identificaremai rapidă şi mai precisă. ~nlaboratoarele britanice de referinţă, secvenţierea ARNr-ului 16S este metodacurentă preferată pentru detectarea actinomicetelor din probe biologice.

 

Cumeste abordată actinomicoza?

              Experienţa clinică a arătat căactinomicoza este curabilă prin doze mari de antibiotic – de pildă, penicilinătimp de şase–12 luni.1,9 Abordarea modernă a terapiei este, însă, maiindividualizată, iar schema exactă de antibiotice depinde de sediul infecţiei,de severitatea bolii şi de răspunsul pacientului la tratament. Noi sugerămca, pentru asigurarea unei terapii adecvate, fiecare caz să fie discutat cu oechipă de microbiologi sau de infecţionişti. Pacienţii sunt monitorizaţi curegularitate, pentru a li se evalua progresul clinic şi radiologic şi, înfinal, pentru a confirma eradicarea infecţiei.

 

Caresunt antibioticele folosite în terapia actinomicozei?

                În trecut, pacienţiicu orice formă de actinomicoză erau trataţi cu doze mari  de penicilină G pe cale intravenoasă (18-24milioane de unităţi pe zi), timp de douăşase săptămâni,urmate de peniclină V pe cale orală, în doze de 2-4 g/zi, timp de şase până la12 luni.1, 9 Riscul actinomicetelor de a dezvolta rezistenţă este scăzut.9Studiile in vitro au arătat că elesunt sensibile la un spectru larg de agenţi antimicrobieni. Un studiu britanicrealizat pe 87 de izolate biologice de actinomicete a arătat că majoritatea aavut sensibilitate faţă de β-lactamide(benzatilpenicilină, amoxicilină, ceftriaxonă, meropenem şi piperacilină-tazobactam),doxiciclină, clindamicină, eritromicină şi claritromicină.

Identificareaspeciilor s-a dovedit a fi esenţială, datorită rezistenţei la uneleantibiotice.27 Rezultatele obţinute au fost susţinute şi de un studiu danez din2009.28 Cercetările au arătat că multe specii de actinomicete au fost sensibilela agenţi antimicrobieni noi, precum linezolidul27, 28 şi tigeciclina,28 întimp ce fluorochinolonele (de exemplu, ciprofloxacina şi moxifloxacina) şitetraciclinele au avut rezultate mai slabe.27, 28 Totuşi, acestea din urmă aufost folosite cu succes pe scară largă,1, 7 ca şi chinolonele de altfel, a căroreficienţă, atestată de foarte puţine date, a fost evidenţiată în cadrul câtorvaraportări izolate de cazuri rezolvate printr-un asttfel de tratament.w30, w31

Pacienţiloralergici la peniciline li se pot prescrie doxiciclina, minociclina,clindamicina şi eritromicina.1, 5, 29, ­31 Eritromicina este o opţiunesigură pentru femeile însărcinate.1

Există unnumăr limitat de dovezi clinice legate de noile β-lactamide, cu excepţia raportărilor despre infecţiiletratate eficient cu ceftriaxonă,w32 cu piperacilină-tazobactam,w33 imipenemw34 şimeropenem.w35 Antibioticele fără activitate invivo asupra actinomicetelor sunt metronidazolul, amnioglicozidele,oxacilina, dicloxacilina şi cefalexinul; ele n-ar trebui să fie utilizate camonoterapie.w36

 

Caresunt variantele optime pentru tratamentul antibiotic iniţial?           

                Schema terapeutică ar trebui să ţinăseama de sediul infecţiei, precum şi de alţi patogeni ce pot fi prezenţi – deşirolul lor în patogeneza actinomicozei este neclar, multe microorganisme suntpatogene ele însele, astfel că faza iniţială a terapiei ar trebui să acţioneze şiasupra altor bacterii ce se pot afla la locul infecţiei. O schemă de primăintenţie poate include o β-lactamidă şi un inhibitor de β-lactamază, precumacidul clavulanic sau tazobactamul, ce oferă un plus de protecţie împotrivaposibilelor microorganisme producătoare de β-lactamază, ca S. aureus, anaerobii Gram negativi şi, în cazul actinomicozeiabdominale, enterobacteriile.9, 27 În situaţia afectării abdominale se poatealege o asociere între amoxicilină şi acidul clavulanic cu metronidazol (oriclindamicină), pentru anaerobii stricţi, plus un aminoglicozid, precumgentamicina, pentru enterobacteriile rezistente. În asemenea situaţii clinice,se poate opta pentru piperacilină-tazobactam sau pentru un carbapenem (imipenemori meropenem).27

 

Cândeste luată în considerare abordarea chirurgicală?

                Deşi antibioticele reprezintă piatrade temelie în terapia actinomicozei, în unele cazuri, mai ales dacă suntprezente ţesuturi necrotice extinse, tracturi sinuoase sau fistule, poate finecesară şi rezecţia chirurgicală a ţesuturilor infectate. La o asemeneaabordare se apelează, uneori, fie când nu se poate exclude o neoplazie, fie dacănu se reuşeşte drenarea, prin aspiraţie percutană, a unui abces mare sau a unuiempiem.9 Necesitatea abordării chirurgicale trebuie să fie evaluatăindividualizat, pentru fiecare pacient în parte. Ea poate fi o opţiune validăpentru cei care nu răspund la medicaţie. O analiză retrospectivă a bolnavilorcu actinomicoză toracică a arătat că tratamentul chirurgical a eradicat infecţiala cinci dintre cei care nu au răspuns favorabil la antibioterapia iniţială.25De asemenea, intervenţia operatorie poate fi folosită pentru a controlasimptomele – de exemplu, pentru verificarea hemoptiziei în forma toracică.w37

 

Care este durata optimă a tratamentului?

                Ea depinde de încărcăturainiţială a bolii, de reuşita rezecţiei chirurgicale şi de răspunsul pacientuluila tratament.9 S-ar putea ca recomandările tradiţionale ce indică o terapie cuo durată de şase până la 12 luni să nu fie valabile în toate cazurile. Maimulte studii au utilizat cure scurte de antibioterapie pentru actinomicoză.Subtipul orofacial poate fi vindecat prin cure scurte de antibiotice (pe caleorală şi intravenoasă), de două până la şase săptămâni, în asociere cu drenajulchirurgical.32

Actinomicozatoracică poate fi tratată prin cure relative scurte de tratament. Într-unsondaj realizat pe 19 subiecţi cu o astfel de suferinţă se descria eficienţaantibioterapiei pe o durată medie de şase săpătămâni (interval de la una la şasesăptămâni). S-a practicat rezecţie chirugicală la şapte bolnavi. Un alt studiurealizat pe 16 persoane cu actinomiocză toracică a descris eficienţa unuitratament cu penicilină, administrată fie pe cale intravenoasă (durată medie,două săptămâni), fie oral (trei luni). Nouă dintre subiecţi au suferitdebridare chirurgicală.32

Cercetărileau arătat şi faptul că boala pelviană poate fi tratată prin cure mai scurte deantibiotice. O analiză retrospectivă a relevat rezolvarea infecţiei după îndepărtareachirurgicală a lezunii plus trei luni de antibioterapie.w38 A mai fost semnalatăvindecarea şi după doar una până la două luni de antibiotice.w39, w40 Dacă setentează antibioterapia pe termen scurt se impune monitorizarea strictă a răspunsuluiclinic şi a celui radiologic.32

 

Care este tratamentul în cazul pacienţilor imunocompromişi?

Schemele deantibiotice folosite în tratamentul actinomicozei la pacienţii imunocompetenţisunt adecvate şi pentru cei imunocompromişi.1 ~n anumite situaţii clinice,precum asocierea cu HIV, au fost semnalate, însă, răspunsuri refractare latratament, astfel că este prudent ca respectivele cazuri să fie discutate cu unspecialist microbiolog sau infecţionist.w41

 

Care este soarta DIU în cazul actinomicozelor pelvienesau abdominale?

Recomandăm îndepărtarea DIU lapacientele cu actinomicoză pelviană sau abdominală. Un studiu controlat şirandomizat a arătat că, alături de antibioterapie, îndepărtarea DIU a fosteficientă în eliminarea colonizării genitale cu actinomicete.33 În afară deacest studiu, o prezentare de caz a indicat îndepărtarea DIU la bolnavele cuactinomicoză abdominală asociată cu un DIU.w42

 

Careeste prognosticul actinomicozei?

Valorile mortalităţii variază între 0 şi28%, în funcţie de sediul infecţiei şi de intervalul de timp până la momentulpunerii diagnosticului şi, respectiv, până la iniţierea tratamentului adecvat,cele mai mari fiind înregistrate în cazul infecţiei de la nivelul sistemuluinervos central.2 Astfel, este esenţială stabilirea unui diagnostic corect şiprecoce.

 

Mulţumim lui Suha Deen, medic specialist histopatolog,pentru punerea la dispoziţie a imaginilor histopatologice, şi lui David Zu,asistent radiologie, pentru oferirea imaginilor radiologice (ambele de laNottingham University Hospitals NHS Trust, Marea Britanie).

 

IIDEI PRINCIPALE

Deşiactinomicoza este o maladie rară, la pacienţii cu boală inflamatorie trenantă,fie nerăspunzând la tratament, fie având un caracter cronic, cu recăderi, estenecesar un grad înalt de suspiciune clinică pentru a o diagnostica şi trata

Actinomicetelesunt bacterii comensale, ce pot deveni patogene când este lezată mucoasa,deseori întâlnindu-se şi infecţia concomitentă cu alte microorganisme

Boala estedefinită prin localizarea anatomică; actinomicoza orocervicofacială este ceamai frecventă,urmată de formele manifestate la nivel toracic şi abdominopelvian

Se prezintă sub forma unei mase tumorale, care creşte,tipic, printre planurile tisulare, iar invazia locală a ţesutului afectat poateduce la apariţia unor tracturi sinuoase, ce se pot vindeca spontan dar,ulterior, sinuozităţile se pot reface

Adesea, actinomicoza mimează alte infecţii sau neoplazii,atât clinic cât şi radiologic

În general,boala este tratată cu antibiotice pe termen lung, de regulă cu penicilină, darpoate fi necesară şi o abordare chirurgicală

 


ALTE RESURSEEDUCAŢIONALE

Resurse pentrumedici

Russo TA.Agents of actinomycosis. In: Mandell GL, Bennett JE, Dolin R, eds. Principles and practice of infectiousdiseases.

7th ed.Elsevier Churchill Livingstone, 2010:3209-19.

Smego RA Jr,Foglia G. Actinomycosis. Clin Infect Dis1998;26:1255-61;

quiz 62-3.

Bonacho I, PitaS, Gomez-Besteiro MI. The importance of the removal of the intrauterine devicein genital colonization by actinomyces.

Gynecol Obstet Invest 2001;52:119-23

Resurse pentru pacienţi

Selecţiile NHS(www.nhs.uk/conditions/Actinomycosis/Pages/Introduction.aspx) – Date referitoare la toate tipurilede actinomicoză; includ materiale video.

Patient UK (www.patient.co.uk/doctor/Actinomycosis.htm) –Informaţii privitoare la cauzele actinomicozei, la formele ei de prezentare şila tratamentul bolii

 

Întrebări pentru cercetările viitoare

• Care esteimpactul real al bolii în speţă în diferite situaţii epidemiologice?

• Care sunt legăturileexacte dintre actinomicoză şi bacteriile coexistente, în ceea ce priveştepatogeneza afecţiunii şi care sunt implicaţiile pentru tratament?

Ce efect(în cazul în care există vreunul) au diferitele forme de imunosupresie asuprariscului de apariţie al actinomicozei?

Ceeficienţă clinică au diferiţii agenţi antimicrobieni folosiţi în actinomicoză?

• Schemeleterapeutice ar putea fi îmbunătăţite şi, în particular, scurtate?

Rate this article: 
Average: 5 (2 votes)
Bibliografie: 
Traducere: 
Dr. Emanuela Micu
Autor: