Petit guide du développement spirituel NoëlL'actu viagra viagrasansordonnancefr.com décryptéeAgirEcocitoyen J'ai fait un stage de survie en pleine nature Don, troc, partage : consommons collaboratif! Vous recherchez une formation?

Pe tărâmul disperării: depresia cronică

EXPERIENȚA UNUI PACIENT

Lucrarea de față face parte dintr-o serie de articole scrisede pacienți care au dorit să-și împărtășească propriile experiențe, ce potservi drept lecții pentru medici. BMJeste deschisă la astfel de contribuții. Informații suplimentare se pot obținede la Peter Lapsley (plapsley@bmj.com). Pentru a vă împărtăși experiența propriei depresii,accesați www.healthtalkonline.org/mental_health/Depression.

 

Pacienta a avut primele manifestări dedepresie cronică în 1972, când a încercat să se sinucidă. A fost internatăîntr-un azil, unde condițiile de internare și tratamentul primit i-au marcatdepresia care a însoțit-o apoi toată viața

 

Locul unde se aflaodinioară azilul în care am fost internată pentru prima dată este acum un tărâmal nimănui. Sentimentele pe care mi le-a trezit vestea închiderii unor astfelde așezăminte uriașe sunt ambivalente – în mintea mea, aceste locuri erauasociate cu noțiunile de frică, pedeapsă și încarcerare îndelungată. Contactul cumedicii era sporadic. ~n primele două luni după ce m-am internat am văzut osingură dată un doctor, care mi-a zis că sunt foarte bolnavă și că voi rămâneîn spital pentru foarte mult timp, dar n-a spus mare lucru despre nimicaltceva. Tuturor celor aflați în situația mea li se aplica aceeași terapieelectroconvulsivă, de două ori pe zi. Exista și un tratament medicamentos, darnici vorbă de terapie ocupațională. Nu aveai nici o șansă să fii externat fără aface terapie electroconvulsivă. Răspunsul spitalului la tentativele de evadare(am încercat de două ori, pe fereastra lăsată deschisă din neatenție) a fost închidereamai întâi într-o celulă capitonată, apoi într-una încuiată plus trei doze declorpromazin pe zi, pe lângă medicamentele obișnuite. Cunosc prea bine condițiilede internare în astfel de aziluri de la începutul anilor ’70 ca să nu adaug altecâteva detalii. Erau, însă, singurele spații în care mulți dintre noi, inclusiveu, aveam posibilitatea să ne refugiem.

Viața depacient internat într-un astfel de așezământ mi-a marcat depresia care m-a însoțittoată viața. Era de parcă trebuia să fiu pedepsită pentru faptul că eram bolnavăși sedată, dacă solicitam ceva. Scăparea de boală însemna eliberarea dintr-oinstituție de boli mintale. Mama mi-a întărit această idee, spunându-mi (fără niciurmă de ironie) că nu demult, dacă aș fi încercat să sinucid, aș fi fost spânzuratădrept pedeapsă.

La începutulanilor ’70 eram studentă, iar cadrele didactice de la colegiu și de launiversitate m-au sprijinit. Mi s-a cerut să părăsesc colegiul până când ”măvoi face bine”, dar m-am întors pentru că era singura mea casă. Ca să-micontinui studiile mi s-a cerut să semnez un act prin care promiteam că nu măvoi sinucide. Nu vedeam nicio problemă în legătură cu ideea de a semna oricemi-ar fi garantat posibilitatea de a continua, fiindcă asta îmi asigura o viațămai ușor de suportat. Medicul universității era grijuliu și inspira încredere,dar nu înțelegea că era periculos să trăiesc în spațiul familial. Datorită luiam fost internată la Charles Hood Unit din Bethlem Royal Hospital. În aceastăcomunitate terapeutică excelentă am stat opt luni, (imediat) după absolvire. ~nfine, am solicitat externarea deoarece credeam că merită să încerc să duc o viațăobișnuită.

Au urmat,însă, ani de depresie severă și de supradoze frecvente. Erau și perioade denormalitate. Medicația părea a fi o armă mai puțin periculoasă și trăiam mai tottimpul în ceață, însă mi-era imposibil să-mi dau seama dacă o astfeld e senzațiese datora mai mult depresiei ori tratamentului. La confuzia totală s-a adăugat șiprivarea de somn pe termen lung. Uneori am fost internată și în alte aziluri.Nu țineam legătura cu colegii de școală căci mă gândeamcă, fiind bolnavă, m-au abandonat. Am aflat, însă, recent că ei nici nu știauce probleme am, așa că, foarte probabil, incapacitatea mea de a da ochii cu ei afost motivul care a tăiat punțile dintre noi.

La vârsta de 34 de aniam rămas însărcinată, ceea ce era o problemă serioasă pentru o persoanădepresivă. Medicul meu de familie mi-a sugerat să iau în calcul posibilitateaîntreruperii de sarcină. Când am revenit la consult (prea târziu ca să mai facun avort), doctorul mi-a spus să am în vedere perspectiva de a da copilul spreadopție, întrucât ”cei mici au nevoie de bucurie în viața lor”. O pornire disperatăde-a beneficia de asistență antenatală, pentru a putea avea grijă de copilul pecare mi-l doream, m-a determinat să mă adresez clinicii Well Woman. Aici amfost sfătuită cum să solicit sprijin de la spitalul de care aparțineam. Li s-aexplicat foarte clar situația mea tuturor celor implicați în îngrijirea mea,iar moașa mi-a atras atenția că îmi va fi luat copilul dacă nu voi avea grijăde el în mod corespunzător. Simțeam mereu că-mi sunt puse la îndoială abilitățilede proaspăt părinte și am în continuare o stare de neliniște când mă gândescdacă chiar sunt în stare să fiu o mamă bună (poate ar trebui să menționez căfiica mea, care are acum 23 de ani, pare să fie o tânără normală și fericită).

Un alt rezultat pozitival păstrării copilului a fost acela că, pentru a putea avea acces la îngrijireaantenatală, medicul meu de familie a insistat să consult un doctor psihiatru dela spitalul local. Era începutul unei perioade de 23 de ani în care terapiaacordată mi-a transformat treptat viața, oferindu-mi posibilitatea să am untrai acceptabil, cu tot mai rare episoade de internare, și să deprind tehnici princare să-mi mențin singură starea. M-a ajutat și introducerea în tratament a fluoxetinei,singurul medicament care a avut un efect asupra bolii mele.

Nici nu se puneaproblema găsirii unei persoane care să aibă grijă de mine și mă frământapermanent ideea unui serviciu. Am trăit mereu cu sentimentul de anxietate pecare mi-l creea perspectiva de-a mă întreține singură. Nu am primit asigurareade viață după moartea celui de-al doilea soț al meu și eram tot timpulîngrijorată gândindu-mă cum ne-am putea descurca, fiica mea și cu mine, dacă măvoi îmbolnăvi din nou. Am fost nevoită să mint ca să obțin o slujbă. Dacă ar fiaflat că am mințit, angajatorii ar fi putut, în cel mai rău caz, să măconcedieze. Conducerii școlii unde lucra ca profesor soțul meu mi-a propus să măangajeze pentru o perioadă de doi ani. Pentru a mi se permite să predau și încel de-al doilea an am fost nevoită să stabilesc un pact cu directorul, careinsista să renunț la post dacă deveneam depresivă. Conform înțelegerii verbalecu el, mi-am dat demisia după ce am fost internată în secția de psihiatrie aspitalului local (care era mult mai puțin înfricoșător decât primul azil). Dupăce mi-am terminat studiile de masterat, am solicitat consiliere pe probleme decarieră la universitatea la care am absolvit, declarându-mi fără ocolișuri antecedentelemedicale. Am fost sfătuită să devin vânzător ambulant. Este clar că onestitateacu privire la depresia de care sufeream a fost o idee total neproductivă.

Actualmente, perioadelede viață normală sunt mai lungi decât cele depresive. Văd momentele de depresieca pe niște episoade despre care știu cum vor evolua, și mai știu și că trec. Cândajung să mă simt ”bine” apare o problemă legată de necesitatea de a convinge noiimedici să-mi prescrie în continuare medicația. Pe vremea când locuiam în SUA,obținerea medicamentelor de care aveam nevoie era un factor suplimentar deanxietate. Acum m-am întors în Marea Britanie și psihiatrul de la spitalullocal m-a asigurat că, având scrisoarea medicală de la el, orice medicgeneralist va continua să-mi prescrie fluoxetina și somniferele. Sunt convinsăcă vor apărea din nou probleme, dar voi avea la dosar scrisoarea medicală, pecare o pot folosi ca argument.

Am un medic generalistfoarte atent, care m-a ajutat mult, și sunt mereu conștientă de îmbunătățirea progresivăa capacității mele de a-mi menține stare de ”normalitate”. {tiu că mii de alți paciențicu boli mintale au avut o experiență similară cu a mea și îmi dau seama că am avuto mare șansă atât în ceea ce privește îngrijirea de care am avut parte la Bethlemcât și excelenta psihoterapie pe care am urmat-o timp îndelungat. Rămâne însăteama că oamenii nu mă vor crede sau nu vor avea încredere în mine, pentru căsunt, și voi fi mereu, un pacient cu boală mintală.

 

Perspectiva unui doctor

Pacienții ne sunt cei mai buni profesori. Am învățat dela Jackie o mulțime de lucruri despre depresie: ce simte un bolnav, ce impactare maladia asupra celui afectat și asupra familiei, ce ajută și ce nu ajută.

Am observat povaraacestei afecțiuni atȃt de răspȃndite, care nu este mai puțin devastatoare, dinpunct de vedere al impactului, decȃt alte boli cronice. Jackie, o studentăcapabilă și entuziastă, abia și-a terminat studiile universitare, posibilitățilede angajare i-au fost distruse, viața socială i-a fost interzisă, iarcapacitatea de a se simți împlinită și fericită i-a fost trunchiată.

Cea mai nocivă conotațiea serviciilor psihiatrice o reprezintă faptul că ele întăresc sentimentele deizolare și de neputință ale persoanelor afectate. Spun acest lucru nu numaipentru a mă detașa de mentalitatea învechită a practicilor spitalicești, ci și amintindu-mide propria mea abordare la începutul colaborării cu Jackie. Eforturile mele dea «interpreta» depresia ei prin prisma traumei suferite în copilărie (pentrucare erau atȃt de multe dovezi) și de mȃnie neexprimată i-au accentuatsentimentul că oamenii o exclud, precum și convingerea că este vinovată deapariția bolii. Ceea ce-i trebuia ei era o validare, o confirmare a faptului călumea nu tratează diferit persoanele cu boli mintale, trebuia să înțeleagă că aavea depresie înseamnă, în cele mai bune momente, a trăi doar parțial.

Abia cȃnd am inițiato terapie cu un caracter mai suportiv, Jackie a început să aibă încredere înmine. Sunt sigur că au fost momente în care mă urape mine și ceea ce reprezentam eu. Am învățat să respect și să recunosc acea urăși legitimitatea ei, deși știam că intensitatea unor asemenea sentimente esteinfluențată de perspectiva unei lumi dominate de depresie. Jackie m-a învățat olecție dureroasă, arătându-mi cȃt de corozivă poate fi «divizarea suferinței»între medic și pacient. Recunoscȃndu-ne vulnerabilitatea, ne putem elibera denevoia de a ne proiecta propriile noastre tulburări asupra pacienților.

Parcurgȃnd acest traseu împreună, am aflat amȃndoică evenimentele plăcute ale vieții pot deveni punctul de pornire al reveniriidintr-o stare depresivă. Devotamentul soțului și evoluția frumoasă a fiicei luiJackie au contat enorm, contribuind decisiv la depășirea momentelor dificileale bolii. De-a lungul anilor am trecut de la ședințele săptămȃnale la cele periodiceși, ulterior, lunare; am ajuns apoi să ne vedem doar de două ori pe an și oricândo impunea vreo situație specială. Relația noastră este acum în etapa în care ne-amputea întȃlni mai degrabă în stația de metrou decȃt într-un cabinet de consultații.

O relație terapeutică pe termen lung poatereprezenta o bază sigură în care boala poate fi explorată, acceptată șisechestrată, fapt ce poate ajuta pacienții să ducă o viață aproape normală, înafara spitalului. Am impresia că, deși evită repetarea experiențelor inițialeterifiante ale lui Jackie, serviciile psihiatrice actuale, fragmentate, vormilita împotriva tipului de terapie pe care l-am abordat eu. Dacă o vor face,viața psihiatrilor și a pacienților lor va fi mai puțin bună.

Jeremy Holmes

Rate this article: 
Average: 1 (1 vote)
Bibliografie: 
Traducere: 
Dr, Gianina Luca
Autor: 
Jackie Hopson,1 Jeremy Holmes2