Ascensiunea şi declinul celebrităţilor anatomiei patologice

Latura celebră a anatomiei patologice s-a născut în Anglia, acum o sută de ani, când Sir Bernard Spilbury a identificat ţesut cicatricial pe un fragment de carne aflat în putrefacţie, descoperit în pivniţa de la numărul 39 din Hilldrop Crescent, fapt ce a determinat condamnarea lui Hawley Harvey Crippen pentru uciderea soţiei sale.

             După exact un secol, acelaşi caz care asistase la înălţarea unei noistele pe firmamentul medicinei legale este acum implicat într-o controversă cesugerează că acele vremuri sunt istorie.

Conformunui articol de cercetare redactat de un colectiv de autori şi publicat decurând în Journal of Forensic Sciences,elementul cheie al versiunii de secol 21 a poveştii lui Crippen nu îlconstituie reziduurile în curs de putrefacţie interpretate de un maestrucriminalist adulat de public, ci substanţele prelevate de pe cadavru şianalizate într-un laborator de genetică dotat cu aparatură de ultimă generaţie.”Testele genetice efectuate pe rămăşiţe, cum au fost cele identificate în pivniţalui Crippen”, se insistă în articol, oferă ”rezultate mult mai obiective...decât interpretarea unor mici anomalii fizice observate pe materii supuse unuigrad ridicat de descompunere.”1

Articolul,Condamnarea doctorului Crippen: noidescoperiri criminalistice într-un caz de crimă vechi de un secol, de Foranşi colab., marchează sfârşitul domniei îndelungate, de un secol, alanatomopatologilor celebri. Înainte de cazul Crippen, această parte acriminalisticii nu exista. Desigur, întâlnirea postmortem cu cadavrul, motivatămedico-legal, are un istoric îndelungat, însă de-abia începând cu primele deceniiale secolului 20, în Anglia, ea a devenit un eveniment mediatizat şi personalizat.Chiar şi în anchetele cele mai faimoase ale epocii victoriene, cum a fost ceagenerată de crimele comise de Jack Spintecătorul, trupurile victimelor erauexaminate de persoane a căror identitate rămânea necunoscută publicului şi careerau, adesea, medici generalişti, fără o pregătire specială, din teritoriulunde avuseseră loc omorurile. De fapt, imaginaţia pasionaţilor de criminalisticădin epoca victoriană a fost captivată de războiul dintre specialistul întoxicologie şi periculosul otrăvitor necunoscut.2, 3

CazulCrippen a fost pentru Spilsbury prilejul de lansare pe o traiectorieprofesională ce s-a întins de-a lungul a patru decenii, în cursul căreia a avutpermanent de rezolvat cazuri de interes maxim ce implicau cadavre deshumate,descompuse sau mutilate. Descoperirea unui fragment de carne amorfă marcaînceputul unui episod dramatic familiar, în cadrul căruia, din perimetrul camereide autopsie, Spilsbury asambla de unul singur elementele componente ale poveştiifiecărui trup neînsufleţit, pentru a o expune apoi în spaţiul public al dezbaterilordin sala de judecată. Morga era pentru el arealul propice etalării unui arsenalextrem de original, individualizat şi personalizat de abilităţi (mirosul, simţultactil, văzul, forţa fizică, răbdarea) prin mobilizarea cărora materialul brut analizatse transforma mai întâi într-un raport postmortem şi, ulterior, în reprezentaţiiîndelung şlefuite, ţinute în sala de judecată, unde Spilsbury îşi prezenta, într-unlimbaj accesibil, metodele utilizate pentru a descifra noianul haotic deinformaţii cu care se confruntase iniţial. Documentele păstrate sunt pline deexemplificări ale extraordinarelor sale puteri: în cazul Crippen, o cută ce nuatrăgea prin nimic atenţia, prezentă pe o bucată de carne, un semn considerat dealţii un simplu artefact datorat procedurilor specifice înmormântării, adevenit dovada unei histerectomii. În cazurile Patrick Mahon (1924) şi,respectiv, Toni Mancini, înscris în aşa-zisa serie a crimelor din Brighton(1934) (în care victimele dezmembrate au fost descoperite în geamantane), aavut de-a face cu o multitudine de fragmente ale unui corp omenesc a cărorasamblare a necesitat un efort uriaş, dar rezultatul a fost convingător. Înprocesul lui Norman Thorne (1925) şi în cazul lui Sidney Fox (1930), Spilsburya demontat supoziţiile publicului cu privire la legătura dintre zgârietură,putrefacţie şi violenţă, pentru a trimite acuzatul pe eşafod.

Dupăcum au observat contemporanii lui Spilsbury, dar şi numeroşii săi biografi, însăşivirtuozitatea analizei medicolegale efectuate de el şi demonstraţiile lui spectaculoasedin sala de judecată riscau să prejudicieze statutul de specialitate modernă şiobiectivă al anatomiei patologice criminalistice. Spilsbury era un singuratic;el insista, adesea, pe exactitatea unor observaţii ce nu puteau fi verificatecu uşurinţă de către colegii lui, iar prezenţa sa impunătoare i-a conferit oaură de infailibilitate ce i-a determinat pe mulţi să se întrebe dacă nu cumvajuraţii erau convinşi mai degrabă de celebritatea sa decât de dovezile pe carele prezenta. După sinuciderea lui Spilsbury, în 1947, generaţia tânără demedici legişti a decis să se distanţeze de moştenirea lui, încercând, astfel, sămodeleze o imagine mai ”modernă” a specialităţii lor. Reprezentaţi de KeithSimpson şi Francis Camps, ei au criticat alura provincială a lui Spilsbury,lipsa lui de interes faţă de cercetarea şi dialogul din sfera academică, precumşi refuzul său de a pregăti studenţi. Ei au dorit să contracareze tendinţele cătreo atare manifestare izolată de virtuozitate, ce putea deveni restrictivă şiriscantă, îmbrăţişând (măcar în principiu, dacă în practică nu va fi fostîntotdeauna posibil) modelul consultativ, în vederea menţinerii standardelor ştiinţificecontemporane.

Cultullegistului celebru nu a murit, însă, odată cu Spilsbury. Printre altele,Simpson, Camps şi contemporanii lor au nuanţat şi dezvoltat imaginea publică amedicului legist, devenind figuri proeminente nu numai în sala de autopsie, ci şila locul crimei – un spaţiu cu care Spilsbury nu era identificat de cătrepublic. Începând cu jumătatea secolului 20, fotografiile din presă ce înfăţişaulegiştii celebri ai vremii în acţiune la locul faptei au devenit un standardpentru crimele intens mediatizate. Astfel de instantanee oferite publiculuiaveau şi scopul de a le consolida aşa-zisul statut de personalitate: de exemplu,atât Simpson cât şi Camps erau surprinşi de către fotografi la locul faptei,împreună cu secretarele lor, evidenţiind latura participativă a specialiştilor,ceea ce creea un contrast izbitor cu imaginea solitară a lui Spilsbury.

Într-adevăr,prezenţa la locul crimei a devenit o caracteristică definitorie pentru conduitaspecifică a legiştilor celebri. Începând din anii 1960, în contextul nemulţumiriigenerate de declinul medicinei legale în Anglia, s-a considerat că disponibilitatealor de a răspunde la orice oră solicitării de a veni într-un spaţiu guvernat deoroare, mirosuri neplăcute şi efort intens era elementul distinct ce marcaaportul legistului la ancheta unei omucideri. În viziunea lui Simpson, medicullegist îşi exercita inegalabila măiestrie profesională la locul faptei, într-ostrânsă şi interactivă cooperare cu poliţia şi cu investigatorii ştiinţifici, fiinddispus să-şi extindă abilităţile deductive şi către sfera indiciilor, nelimitându-sestrict la nivelul cadavrului.4 Camps şi Simpson şi-au transpuscontactul intim cu latura criminală a naturii umane în forme de amuzament pentrupublicul larg. Amândoi apăreau în spectacole de televiziune tematice, îndocumentare de profil şi în interviuri ce explorau opiniile lor referitoare nunumai la criminalistică, ci şi la anumite aspecte sociale mai cuprinzătoare.Ambii şi-au exprimat experienţa profesională şi în domeniul literaturii poliţiste,care începuse să capete avânt – Simpson a atins culmile succesului în 1978, cubest-seller-ul său autobiografic intitulat Patruzecide ani de crime.

            O atare evoluţie a lucrurilor aratăcă urmaşii lui Spilsbury au fost nevoiţi să adapteze modelul celebrităţiloranatomiei patologice pentru a putea menţine relevanţa şi statutul acestora încadrul sistemului modern al anchetelor criminalistice. În perioada în care notorietatealui Spilsbury a atins apogeul, analiza ştiinţifică a locului crimei şi aurmelor organice şi anorganice găsite la locul faptei era abia la început, iarinvestigaţiile în cazurile de omucidere – o dramă publică – începeau la morgă. Din1930 încoace însă, respectivul model a fost contestat de abordarea tot maispecializată şi impregnată de ştiinţă a investigaţiilor, astfel încât depistareaşi colectarea urmelor au devenit activităţi de rutină. În schimb, complexitateatot mai mare a analizei indiciilor impunea un bagaj de cunoştinţe şi de dotăritehnice ce depăşeau nivelul existent al practicilor uzuale pentru autopsiaconvenţională, ceea ce, în principiu, părea să pericliteze statutul medicilorlegişti, care aveau sentimentul că rolul lor în cadrul procesului de colectarea urmelor şi indiciilor de pe cadavru avea să fie jucat de specialişti din altedomenii. Totuşi, prin dezvoltarea faţetelor profesionale şi publice ale activităţiilor, aşa cum făcuseră şi la locul crimei, anatomopatologii de la jumătateasecolului 20 au reuşit să menţină controlul asupra acestui domeniu atât dedinamic. Cazul lui John Reginald Halliday Christie (1953) a oferit cea maispectaculoasă oportunitate de exprimare publică a calităţilor deosebite ale noiispecialităţi criminalistice cu caracter interdisciplinar. În urma săpăturilor meticuloase,coordonate de Francis Camps, la domiciliul situat în Rillington Place nr. 10,experţii au avut posibilitatea să formuleze o serie de concluzii pe bazanumeroaselor obiecte, dovezi şi trupuri recuperate din infama casă a ororilor alui Christie.

            În ciuda tuturor eforturilor, zilelelegiştilor celebri erau numărate. Apariţia şi dezvoltarea protocoalelorstandardizate de investigaţii bazate pe munca în echipă, implicarea mai multorspecialităţi şi folosirea tehnologiei moderne ameninţau să marginalizeze artalegistului singuratic. Într-adevăr, înşişi doctorii cu respectiva specialitaterecunoşteau că avea loc o repoziţionare a statutului anatomopatologului, dar şial medicinei legale în sine, ca activitate celebrată de public. Sentimentul declinuluieste surprins şi într-un editorial publicat în Journal of the Forensic Science Society, în 1964, în care se observăcă experţii în criminalistică erau cândva ”oameni cu caracter, cu personalitateşi renume”, ”coborâţi parcă din Olimp”. Încă mai era posibilă, continuaarticolul, evocarea unei ”aure de respect faţă de faptele unuia dintre cei maicunoscuţi reprezentanţi ai domeniului, a cărui imagine preocupată, cu ţinutaspecifică, mai poate fi văzută uneori la televizor, în deschiderea unei discuţiidespre vreo crimă sau despre rămăşiţele sinistre ale vreunei tragedii neaşteptate.”Dar chiar şi asemenea apariţii deveneau, rapid, relicve ale unei epoci demultapuse:

 

Complexitateaştiinţei, repoziţionarea centrului său de interese, diversitatea extraordinarăa limbajului specific cu greu mai reuşesc să penetreze complet conştiinţapublică. E uşor să venerăm înţelepciunea unui vârstnic, dar truditorul anonimdintr-un laborator oarecare nu prea stârneşte aplauze. Iar acei indivizianonimi la nivelul cărora s-au fragmentat interesele personajului măreţ deodinioară nu comunică decât rareori unul cu altul, ceea ce s-ar putea ca, încurând, să devină o imposibilitate.5

 

Darde ce, dacă epoca celebrităţilor criminalisticii a apus, ne vedem deodatăinundaţi de biografii şi seriale de televiziune care îşi atrag interesulpublicului valorificând diverse aspecte legate de activitatea reprezentanţilorcelebri ai domeniului? Poate că răspunsul rezidă chiar în puterea abordăriimoderne a ADN-ului. Într-un sens, criminalistica genomică obturează arta legiştilorde renume – nu numai la modul figurat, ci şi concret, prin revizuirea unorcazuri celebre, cum a fost cel al lui Crippen – dar în acelaşi timp, induce unoarecare sentiment de nostalgie legat de demonstraţiile geniale şi afectate alelui Spilsbury; el este reprezentantul unei epoci în care misterelecriminalistice puteau fi dezlegate în urma întâlnirii impresionante dintreexpertul medical şi cadavru, ceea ce contrastează cu scena contemporană ainvestigaţiei unei crime, în care de strângerea dovezilor se ocupă membrii uneiechipe specializate (Scenes of Crime Officers – SOCOs), a căror identitate estecamuflată de costume albe şi măşti de protecţie; ulterior, datele obţinute suntstocate, clasificate şi analizate de către tehnicieni ce rămân şi ei anonimi înpeisajul birocratic complex al instituţiilor moderne de medicină legală.

Prinurmare, suntem intrigaţi, dar şi scandalizaţi de Spilsbury – un maestru al cărniimoarte, spectaculos, însă supus şi el erorii. Criminalistica genetică, o ştiinţăabstractă, depersonalizată şi aseptică, este, indubitabil, o sursă de fascinaţiepentru public, dar se adresează unui registru complet diferit de emoţii.

Rate this article: 
Încă nu sunt voturi
Bibliografie: 
Traducere: 
Dr. Madalina Geanta
Autor: 
Ian Burney, conferenţiar, Centrul de Istorie a {tiinţei, Tehnologiei şi Medicinei, Universitatea din Manchester, UK ian.burney@manchester.ac.uk Neil Pemberton, cercetător asociat, Centrul de Istorie a Ştiinţei, Tehnologiei şi Medicinei, Universitatea din