Dializa în insuficienţa renală acută, la pacienţii aflaţi în stare critică

Insuficienţa renală acută apare la peste 35% dintre pacienţii spitalizaţi în stare critică şi, în ciuda potenţialului său reversibil, este însoţită de o mortalitate intraspitalicească de 50-80%.

Obiectivele teraputice includ menţinerea unui status hemodinamic şi metabolic adecvat, deseori cu ajutorul dializei.

Deşi au trecut peste şase decenii de la prima utilizare a hemodializei, există în continuare controverse cu privire la momentul iniţierii şi dozei folosite în terapia de substituţie renală. Până în prezent, mai multe studii unicentrice au sugerat că terapia agresivă duce la prelungirea duratei de supravieţuire a pacienţilor aflaţi în stare critică

Studiul de faţă, condus de dr. Palevsky de la Universitatea din Pittsburgh, îşi propune să testeze, la rândul lui, ipoteza scăderii mortalităţii prin folosirea intensivă a dializei. Au fost incluşi subiecţi cu afectare renală acută (majoritatea, prin necroză tubulară acută), care aveau cel puţin încă o insuficienţă de organ (altul decât rinichiul) sau sepsis. Au fost randomizati către terapie de substituţie renală intensivă sau mai puţin intensivă 1 124 de pacienţi eligibili. În ambele grupuri, cei stabili hemodinamic au beneficiat de hemodializă intermitentă, iar cei instabili, fie de hemodiafiltrare venovenoasă continuă, fie de dializă lentă prelungită. Posibilitatea schimbării procedurilor în funcţie de statusul hemodinamic al pacientului, indiferent de intensitatea dializei, reflectă realitatea din practica clinică şi deosebeşte acest studiu de cele anterioare.

Pacienţii randomizaţi să primească tratament intensiv au făcut fie hemodializă intermitentă ori dializă lentă prelungită, de şase ori pe săptămână, fie hemodiafiltrare continuă venovenoasă, cu un ritm de 35 ml/kg corp/oră. Cei din lotul cu tratament mai puţin intensiv au beneficiat de aceleaşi proceduri, de trei ori pe săptămână şi, respectiv, cu un ritm de 20 ml/kg corp/oră. Obiectivul primar a fost mortalitatea de orice cauză, la 60 de zile. Obiectivele secundare au fost mortalitatea intraspitalicească şi recuperarea funcţiei renale. Au decedat 302 din cei 563 de subiecţi (53,6%), din primul grup, comparativ cu 289, din cei 561 (51,5%) din lotul al doilea (risc relativ estimat, OR, 1,09; interval de încredere, IC, 95% 0,86-1,40; P=0,47). Hipotensiunea şi hipopotasemia au fost mai frecvente în grupul cu terapie intensivă. Nu au existat, însă, diferenţe semnificative în ceea ce priveşte mortalitatea intraspitalicească, durata terapiei de substituţie renală şi recuperarea funcţiei renale sau insuficienţa de organ.

În concluzie, studiul de faţă sugerează că substituţia intensivă a funcţiei renale nu aduce beneficii mai mari decât utilizarea regimului standard de trei ori pe săptămână. Totuşi, terapia insuficienţei renale acute rămâne deschisă cercetărilor ulterioare.

Prof.Dr.Mircea Cinteză, Dr.Andrea Ciobanu

Rate this article: 
Încă nu sunt voturi
Bibliografie: 
Traducere: 
Autor: