Petit guide du développement spirituel NoëlL'actu viagra viagrasansordonnancefr.com décryptéeAgirEcocitoyen J'ai fait un stage de survie en pleine nature Don, troc, partage : consommons collaboratif! Vous recherchez une formation?

Acuzele împotriva medicilor

Capacitatea de comunicare clinică constituie esenţa practicii medicale, iar performanţa slabă este un factor important ce stă la baza acuzelor şi a reclamaţiilor.1, 2

Un studiu recent din Canada relevă posibilitatea identificării, încă de la debutul carierei, a medicilor cu un nivel de competenţă scăzut, ceea ce face posibil ca aceştia să beneficieze de sprijin ţintit şi de instruire adecvată suplimentară.3

   

Tamblyn şi colab. au supravegheat, de-a lungul unei perioade cuprinse între doi şi doisprezece ani, o cohortă de medici specialişti la început de carieră, din Ontario şi Quebec.3 Ei au observat o legătură atât între comunicare şi scorurile calităţii examenului clinic ale Medical Council din Canada (obţinut la scurt timp după absolvire) cât şi între ele şi acuzele ulterioare, înregistrate la autorităţile de reglementare medicale. O scădere cu două deviaţii standard a scorului în comunicare la examinare a fost asociată cu o acuză ulterioară per 100 de ani de practică. Oamenii ale căror scoruri la comunicare se situau în quartilele inferioare au avut un risc semnificativ crescut de acuze ulterioare din partea pacienţilor (rata de reclamaţii în plus a fost de 2,15 per 100 de ani de practică, comparativ cu celelalte trei quartile).

Deşi rata acuzelor per 100 de ani ar putea părea mică, reclamaţiile au fost făcute împotriva a 17% dintre medici, cel puţin o dată, în timpul mediei de 10 ani ai perioadei de supraveghere. Factorii asociaţi semnificativ cu un număr crescut de reclamaţii au fost sexul masculin al clinicienilor şi activitatea desfăşurată în cabinete de medicină de familie ori chirurgicale (mai degrabă decât în cele ale specialităţilor medicale). Majoritatea doctorilor respectivi fuseseră instruiţi în comunicare în timpul şcolarizării, chiar dacă trainingul ar fi putut fi de calitate variabilă, medicii fiind la curent cu conţinutul abilităţilor clinice pentru examinare.

Învăţării şi evaluării abilităţilor în comunicare ale studenţilor la medicină le sunt alocate resurse considerabile. La ora actuală, ghidul Calgary Cambridge este acceptat ca îndrumar general pentru consult şi pentru abilităţile de comunicare necesare.4 Studenţilor li se verifică adeseori capacitatea de comunicare - de exemplu, prin teste de obţinere a istoricului, de explorare a perspectivei pacientului, a temerilor şi aşteptărilor acestuia, de explicare a diagnosticului şi a tratamentului şi de discutare a opţiunilor terapeutice şi de îngrijire.

Rezultatele obţinute de Tamblyn şi colab. sugerează că este posibil ca medicii în cazul cărora se impune o îmbunătăţire a abilităţilor de comunicare să fie identificaţi înainte de apariţia problemelor în practica medicală. Se pot stabili şi praguri mai stricte pentru absolvire sau pentru specializare. Cu toate acestea, aşa cum au evidenţiat cercetătorii, precizia multor evaluări ale capacităţii de comunicare este scăzută (şi mai scăzută decât cea a evaluării abilităţilor clinice, de exemplu), mai ales dacă se utilizează relativ puţine (patru sau cinci) obiective structurate pentru examinarea clinică.

Datele colectate în timpul instruirii medicale ar putea fi valorificate mai judicios. În primul rând, examinarea testează, de regulă, o gamă de cunoştinţe, abilităţi şi atitudini pentru a obţine un model general, iar performanţa slabă într-o arie poate fi compensată, adesea, printr-o competenţă superioară într-o altă sferă de activitate. Pentru a evita un asemenea neajuns, poate că este necesar ca examinarea să fie mai modulară, iar obţinerea scorului de trecere pentru componenta abilităţi de comunicare să fie obligatorie pentru studenţi. În al doilea rând, se poate face mai mult cu datele obţinute din examinare. Studenţii care au trecut la limită primul test de evaluare, ori cei care au fost respinşi şi au reuşit ulterior riscă să fie ţinta mai multor reclamaţii în viitor. Eforturile proactive pot să corecteze deficienţele şi să reducă probabilitatea unei performanţe slabe sau a reclamaţiilor.

Şi mai dificilă este evaluarea medicilor care au început să-şi practice profesia.5 În cazul lor, trebuie luaţi în considerare atât factorii individuali cât şi cei conjuncturali, principalul punct de referinţă constituindu-l activitatea la locul de muncă. Sunt descrise patru clase de apreciere a competenţei - performanţa înregistrată în cadrul evaluărilor anterioare debutului carierei; participarea la educaţia medicală continuă şi la programele de instruire; performanţa în procesul muncii, cum ar fi sintetizarea înregistrărilor medicale şi aprobarea de către confraţi; evaluarea rezultatelor muncii, care trebuie să includă reclamaţiile şi procesele.5

Este important şi modul în care medicul lucrează în echipă. Au fost descrise trei niveluri de evaluare a performanţei - screeningul întregii populaţii sau eşantionarea aleatorie a indivizilor cu risc scăzut; axarea pe cei consideraţi cu risc (de exemplu, doctorii izolaţi profesional); şi evaluarea celor de care sunt legate anumite temeri specifice.6 Atari evaluări pot fi utilizate pentru controlul regulat al competenţei medicilor după terminarea instruirii postuniversitare.

Oferirea de sprijin doctorilor cu performanţe reduse este la fel de complexă precum metodele de evaluare, fiind dificil de obţinut ameliorări. O sinteză sistematică a arătat că numai două din şapte studii privind intervenţiile de şlefuire a comportamentului centrat pe pacient au îmbunătăţit evaluările pacienţilor cu privire la abilităţile interpersonale în îngrijire.7 Clinicienii experimentaţi s-ar putea să-şi fi dezvoltat modele comportamentale adânc înrădăcinate. Dacă nu-şi fac o autoevaluare corectă, există riscul ca doctorii să nu reuşească să-şi remedieze propriile slăbiciuni, chiar şi atunci când acestea sunt cert identificate.8 Există, însă, posibilitatea completării instruirii destinate perfecţionării capacităţii de comunicare, ceea ce oferă şanse reale unor grupuri de medici.

Comunicarea precară, ce declanşează acuze, denotă, frecvent, existenţa unor deficienţe mai generale decât o simplă lipsă de tact în convorbirea cu bolnavii, putând indica o stare de sănătate şubredă, o slabă putere de decizie sau alte tulburări cognitive. Depresia şi sindromul de epuizare sunt frecvente la doctorii tineri. Ele influenţează considerabil performanţa şi pot reflecta, în egală măsură, atât influenţele organizaţiei şi deficienţele în furnizarea serviciilor cât şi problemele individuale.9 Remedierea şi reevaluarea implică, deseori, un pachet de intervenţii şi sprijin continuu. Pentru creşterea performanţei medicilor a fost stabilită o gamă de servicii care, cel mai adesea, iau în considerare sănătatea individuală şi problemele sociale şi personale.10-12 Ele urmăresc ameliorarea performanţei individuale - în special cu privire la abilităţile de comunicare - ca modalitate de limitare a ponderii acuzelor şi a altor riscuri de malpraxis, dar, mai important, de susţinere a eforturilor clinicianului de-a deveni un furnizor eficient şi sigur de îngrijiri pentru sănătate. Evident că este nevoie de noi dovezi în sprijinul eficienţei unor asemenea intervenţii, dar ele sunt componente esenţiale ale programelor noastre educaţionale.

Conflict de interese: PK conduce o unitate universitară care a generat venitul pentru predarea abilităţilor de comunicare

Provenienţă şi modalitate de recenzare: Articol solicitat de BMJIş fără recenzare externă.

Complaints against doctors
Could be reduced by identifying and remedying poor communication skills early on

BMJ 2008;336:841-2
doi:10.1136/bmj.39525.658565.80

Department of Primary Care and Public Health, Cardiff University, Cardiff CF14 4XN
Paul Kinnersley
readermailto:Kinnersley@cf.ac.uk

Adrian Edwards
professor

Bibliografie

1. Silverman J, Kurtz S, Draper J. Skills for communicating with patients. Oxford: Radcliffe Publishing, 2005.

2. Cave J, Dacre J. Dealing with complaints. BMJ 2008;336:326-8.

3. Tamblyn R, Abrahamowicz M, Dauphinee D, Wenghofer E, Jacques A, Klass D, et al. Physician scores on a national clinical skills examination as predictors of complaints to medical regulatory authorities. JAMA 2007;298:993-1001.

4. Kurtz S, Silverman J, Benson J, Draper J. Marrying content and process in clinical method teaching: enhancing the Calgary-Cambridge guides. Acad Med 2003;78:802-9.

5. Klass D. Assessing doctors at work-progress and challenges. N Engl J Med 2007;356:414-5.

6. Finucane PM, Bourgeois-Law GA, Ineson SL, Kaigas TM. A comparison of performance assessment programs for medical practitioners in Canada, Australia, New Zealand, and the United Kingdom. Acad Med 2003;78:837-43.

7. Lewin SA, Skea ZC, Entwistle V, Zwarenstein M, Dick J. Interventions for providers to promote a patient-centred approach in clinical consultations. Cochrane Database Syst Rev 2001;(4):CD003267.

8. Hays RB, Jolly BC, Caldon LJ, McCrorie P, McAvoy PA, McManus IC, et al. Is insight important? Measuring capacity to change performance. Med Educ 2002;36:965-71.

9. Fahrenkopf AM, Sectish TC, Barger LK, Sharek PJ, Lewin D, Chiang VW, et al. Rates of medication errors among depressed and burnt out residents: prospective cohort study. BMJ 2008;336:488-91.

10. Goulet F, Jacques A, Gagnon R. An innovative approach to remedial continuing medical education, 1992-2002. Acad Med 2005;80:533-40.

11. Cohen D, Rhydderch M, Cooper I. Managing remediation. Association for Study of Medical Education (ASME), 2007.

12. Sayer M, Chaput De Saintange M, Evans D, Wood D. Support for students with academic difficulties. Med Educ 2002;36:643-50.

Rate this article: 
Încă nu sunt voturi
Bibliografie: 
Traducere: 
Dr. Rodica Chirculescu
Autor: