Rezolvarea cazurilor de malpraxis în cercetarea ştiinţifică

Semnificaţia malpraxisului ştiinţific este slab conştientizată la nivel internaţional.1 În Europa, codurile de bună practică şi procedurile pentru soluţionarea reclamaţiilor de malpraxis din cercetare sunt inexistente sau sporadice.

Pentru a veni în sprijinul clarificării acestei probleme, în perioada 16-19 septembrie 2007 a avut loc, la Lisabona, conferinţa internaţională privind integritatea în cercetare (http://tinyurl.com/2b54xo). Evenimentul, organizat de US Office of Research Integrity (Oficiul SUA pentru Integritate a Cercetării) şi European Science Foundation (Fundaţia Europeană pentru Ştiinţă) - o asociaţie cu 78 de organizaţii de cercetare ştiinţifică din 36 de ţări europene -, constituie o oportunitate pentru a discuta armonizarea politicilor privind malpraxisul în cercetarea ştiinţifică, la nivel european şi internaţional.

Spre deosebire de SUA, unde Office of Research Integrity controlează rapoartele de malpraxis ştiinţific din cercetarea susţinută prin fondurile asigurate de US Public Health Service, supravegherea cercetării în Europa este fragmentată şi variază mult de la o ţară la alta. Cu excepţia Scandinaviei şi - într-o mai mică măsură, a Germaniei, Franţei şi Marii Britanii - reglementările pentru controlul malpraxisului în cercetarea ştiinţifică sunt fie inexistente, fie foarte puţine. Este regretabil că European Commission (EC - Comisia Europeană) nu a elaborat nici un fel de reglementări pentru potenţialele probleme ce pot apărea în cadrul extrem de costisitoarelor programe ştiinţifice derulate pe continentul european.

Europa are o istorie îndelungată în privinţa declaraţiilor de malpraxis în cercetarea ştiinţifică, dar cazurile recente au scos în evidenţă limitările actualului sistem internaţional.1, 2, 3 La prima vedere se poate considera că malpraxisul este mai frecvent în jumătatea nordică a continentului decât în cea sudică,4, 5 ceea ce poate reflecta, însă, lipsa raportării şi a monitorizării acestui viciu de practică în regiunea meridională. În Spania, de exemplu, cele mai multe instituţii de cercetare nu au coduri de integritate ştiinţifică sau politici pentru rezolvarea malpraxisului.6 S-a sugerat că aproape toate ţările europene trec sub tăcere diverse cazuri individuale de fraudă, ca urmare a carenţei de reguli specifice,7 dar nu ştim dacă malpraxisul în cercetarea ştiinţifică este mai frecvent în statele care nu au standarde de monitorizare decât în cele care au.

Cum anume ar trebui acţionat? La nivel naţional, ţările fără sisteme oficiale de investigare a reclamaţiilor (în principal, din regiunile sud-est europene) pot învăţa din modelele celorlalte state. Într-o primă etapă poate fi investit un reprezentant al parlamentului sau al guvernului, ca parte independentă imparţială, cu misiunea de a răspunde solicitărilor de consiliere a publicului cu privire la malpraxisul ştiinţific şi de-a iniţia, la nevoie, o anchetă preliminară. Dacă un astfel de funcţionar public apreciază că sunt necesare investigaţii suplimentare, cauza poate fi trimisă spre instituţia în care s-a desfăşurat studiul. Observaţiile corpului de control naţional trebuie publicate anual. Este de dorit ca deciziile cu privire la oportunitatea dezvăluirii numelor cercetătorilor care s-au dovedit a fi lipsiţi de onestitate să aibă în vedere cultura şi sensibilităţile locale. Este evident că se impune stoparea oricărei activităţi de cercetare în cazul căreia există indicii clare de fraudă. Pentru a transpune în practică un asemenea deziderat, ar fi util sprijinul agenţiilor de finanţare a cercetării (şi al fundaţiilor private), în sensul ca ele să furnizeze fonduri numai instituţiilor ce aderă la ghidurile de integritate ştiinţifică.8

În majoritatea ţărilor europene, legislaţia nu are în vedere şi cazurile de malpraxis. În absenţa cutumelor adecvate, reglementările interne pot oferi soluţii prin conciliere sau arbitraj, aşa cum se întâmplă, de exemplu, în Deutsche Forschungsgemeinschaft.9

Cercetarea modernă are, adesea, mulţi autori, iar problemele se ivesc atunci când nu sunt toţi trataţi la fel (de exemplu, cei originari din diferite ţări). Un asemenea inconvenient poate fi prevenit prin stabilirea unor politici europene cu extindere largă privind malpraxisul ştiinţific, cu proceduri uniforme în cazul încălcării lor.10, 11 În contextul actualelor diferenţe politice, legislative, culturale şi etice dintre naţiunile europene, nu este fezabilă înfiinţarea unei unităţi legislative, a unui cadru internaţional pan-european. În plus, spre deosebire de ceea ce se întâmplă în alte domenii, Tratatul Uniunii Europene specifică faptul că etica este de competenţa statelor membre, astfel că asemenea directive nu pot fi impuse şi nu pot prevala faţă de legislaţia naţională.

Un scenariu pan-european mai realist ar fi viabil în majoritatea ţărilor (sau a instituţiilor de cercetare) care au în vigoare propriile lor reglementări, completate prin ample eforturi suplimentare, la nivel european, din partea agenţiilor finanţatoare ale cercetării. Aşadar, organismele ce asigură fondurile necesare cercetării din întreaga Europă, mai ales Comisia Europeană şi Consiliul pentru Cercetare European, pot să elaboreze mecanisme de reglementare şi să stimuleze instituţiile în vederea formulării unor norme cu privire la integritatea în cercetare şi a unor proceduri pentru rezolvarea acuzelor de malpraxis.

Jurisdicţia (cum ar fi finanţarea de către EC) este o cerinţă esenţială care trebuie îndeplinită în scopul funcţionării sistemului prin recunoaşterea dreptului unei agenţii de cercetare de a stimula complianţa. Comisia Europeană şi European Science Foundation pot avea experţi independenţi pentru investigarea malpraxisului din proiectele finanţate de programele-cadru de cercetare şi de către Consiliul de Cercetare European, mai ales că bugetul combinat al programului--cadru numărul şapte, 2007-13, şi al Consiliului pentru Cercetare European este de 48 de miliarde euro (32,5 de miliarde £; 65,5 miliarde $). În plus, odată făcuţi aceşti paşi, poate fi extrem de utilă o reţea europeană a comitetelor de analiză a cazurilor de malpraxis şi fraudă în cercetare, aşa cum a fost propus de Finnish National Advisory Board on Research Ethics (Comitetul Consultativ Naţional Finlandez pentru Etica Cercetării).12

Cooperarea internaţională poate rezolva problema cercetătorilor care se mută în altă ţară, unde angajatorii nu le cunosc antecedentele de malpraxis. În plus, societăţile academice europene şi asociaţiile, în ciuda structurii lor heterogene, îşi pot defini propriile principii de bună practică ştiinţifică pentru aria lor de expertiză, la care să adere toţi membrii.

Independent, EC îşi poate solicita propriul său grup ştiinţific consultativ, European Group on Ethics in Science and New Technologies (Grupul European pentru Etica Ştiinţei şi a Noilor Tehnologii) să stabilească un set de recomandări cu un cadru european. Deşi necorelate legal, standardele stabilite de respectivul grup ar putea fi adoptate de către ţările în care nu există mecanisme de reglementare. Ca alternativă, se poate lua în considerare aplicarea, la scară naţională, a unora dintre scenariile descrise mai sus.

Conflict de interese: XB este responsabil de elaborarea Research Integrity Guidelines pentru IDIBAPS Research Institute şi Hospital Clínic of Barcelona.

Provenienţă şi modalitate de recenzare: Articol solicitat de BMJ, fără recenzare externă.

Dealing with scientific misconduct
Europe needs policies for good scientific practice and for investigating misconduct allegations

BMJ 2007;335:524-5

Department of Internal Medicine, Hospital Clínic, 08036-Barcelona, Spain
Xavier Bosch
consultant internist mailto:xavbosch@clinic.ub.es

Bibliografie

1 Young C, Godlee F. Managing suspected research misconduct. BMJ 2007;334:378-9.

2 University of Oslo and Rikshospitalet-Radiumhospitalet Medical Centre. English summary of the report of the commission of inquiry of Jon Sudbo's allegations of scientific misconduct. 2006. www.rikshospitalet.no/content/res_bibl/6633.pdf.

3 University of Oslo and Rikshospitalet-Radiumhospitalet Medical Centre. Complete report of the commission of inquiry of Jon Sudbo's allegations of scientific misconduct in Norwegian. 2006. http://www.rikshospitalet.no/content/res_bibl/6621.pdf.

4 Maisonneuve H. Misconduct in research. BMJ 1996;313:109.

5 Maisonneuve H, Bérard A, Bertrand D. Britain's failure to tackle research misconduct: Britain is ahead of most countries. BMJ 2004;328:229.

6 Bosch X. Publishing and presenting clinical research. JAMA 2007;297:893-4.

7 Coker R, McKee M. Ethical approval for health research in central and eastern Europe: an international survey. Clin Med 2001;1:197-9.

8 European Science Foundation. Policy briefing. Good scientific practice in research and scholarship. 2000. http://tinyurl.com/325y5u.

9 Deutsche Forschungsgemeinschaft. Recommendations of the Commission on Professional Self Regulation in Science. 1998. http://tinyurl.com/2oce2o.

10 Mishkin B. Professional ethics report. Vol XI, No 1, Winter 1998. http://www.aaas.org/spp/sfrl/per/per12.htm.

11 Riis P. Scientific dishonesty: European reflections. J Clin Pathol 2001;54:4-6.

12 National Advisory Board on Research Ethics.TENK. Annual report 2003. http://www.protsv.fi/tenk/ENG/Publicationsguidelines/annualreport_2003.pdf.

 

Rate this article: 
Încă nu sunt voturi
Bibliografie: 
Traducere: 
Dr. Rodica Chirculescu
Autor: