Tulburarea de stres posttraumatic

Există relatări plastice foarte vechi privind reacţiile oamenilor care se confruntă cu situaţii extreme, chiar dacă natura acestora s-a schimbat în ultimul timp.

Tulburarea de stres posttraumatic a fost admisă pentru prima oară ca afecţiune psihiatrică în cadrul celei de-a treia ediţii a lucrării Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders (DSM-III)w1 şi al ICD-10 (International Classification of Diseases - Clasificarea Internaţională a Bolilor, ediţia a 10-a).2 Chiar şi aşa, existenţa maladiei în speţă a stârnit vii controverse, unii autori susţinând, de pildă, că ar fi vorba despre patologizarea unor reacţii cu determinism cultural, ce ţin, până la urmă, de sfera normalului.w2 Până şi cei mai înverşunaţi critici sunt preocupaţi, însă, într-o măsură mai mare, de problema supradiagnosticării decât de corectitudinea etichetei ataşate unor tulburări mintale severe, instalate în cazul unor oameni care au trăit experienţa unor evenimente traumatizante.3 Articolul trece în revistă nivelul actual al cunoştinţelor despre mecanismele afecţiunii, caracteristicile persoanelor afectate şi modalităţile optime de prevenţie şi tratament.

Metode

Am consultat atât rezultatele unei documentări sistematice recente, utilizate în vederea elaborării unor sinteze Cochrane şi a BMJ Clinical Evidence, pe teme de prevenţie şi tratament ale sindromului de stres posttraumatic, cât şi pe cele realizate pentru elaborarea ghidurilor NICE (National Institute for Health and Clinical Excellence - Institutul Naţional pentru Sănătate şi Excelenţă Clinică) pentru tulburarea în speţă. Am efectuat şi o trecere în revistă a materialelor din PubMed, folosind următorii termeni: "epidemiologie", "neurobiologie", "neuroimagistică" şi "tulburare de stres posttraumatic". Am apelat, de asemenea, la arhiva personală de referinţe bibliografice.

Definiţia sindromului de stres posttraumatic

Caseta 1 prezintă principalele caracteristici ale tulburării în cauză, apărută în urma unui eveniment traumatic, ce presupunea existenţa unui risc fie vital (real sau imaginar), fie la adresa integrităţii corporale a pacientului sau a celor din jur.4 Pentru a se încadra în clasificarea DSM, este necesar ca persoana implicată să fi resimţit, în momentul producerii evenimentului, o stare de frică intensă, de groază sau un sentiment de neajutorare, iar simptomele să fi fost prezente timp de cel puţin o lună (acest criteriu nu se regăseşte în clasificarea ICD-10) şi să determine o alterare a calităţii vieţii, din punct de vedere social, comportamental etc. Tulburarea de stres posttraumatic este considerată cronică în momentul în care simptomatologia persistă pentru mai mult de trei luni. De regulă, survine precoce, imediat după expunerea la evenimentul traumatizant, dar sunt semnalate şi forme cu debut tardiv, cu întârzieri de peste şase luni. De obicei, majoritatea persoanelor diagnosticate cu sindrom de stres posttraumatic cu debut tardiv au prezentat, în cursul perioadei de şase luni scurse de la evenimentul declanşator, simptome specifice, dar fie că ele nu au fost recunoscute, fie nu li s-a acordat atenţia cuvenită. Există doar o minoritate de pacienţi la care diagnosticul este corect.w3

Caseta 1 | Simptome caracteristice sindromului de stres posttraumatic (adaptare după DSM-IV4)

Retrăirea experienţelor traumatizante (cel puţin un simptom necesar)

  • Reevocări recurente supărătoare

  • Vise supărătoare, repetate

  • Sentimente sau acţiuni generate de reevocarea evenimentului

  • Tulburări psihologice intense, generate de stimuli minori asociaţi

  • Reactivitate fiziologică la stimuli minori asociaţi

Evitare şi „blocaj" (cel puţin trei necesare)

  • Evitarea unor gânduri, sentimente, conversaţii

  • Evitarea rememorării

  • Amnezie psihogenă

  • Reducerea interesului pentru activităţi înrudite

  • Detaşare şi sentimente de înstrăinare

  • Reducerea spectrului afectiv

  • Pesimism

Hiperactivitate (cel puţin două necesare)

  • Tulburări de somn

  • Iritabilitate şi accese paroxistice de mânie

  • Dificultăţi de concentrare

  • Hipervigilenţă

  • Reacţii de surpriză exagerate

Modele psihologice ale afecţiunii

În marea majoritate a cazurilor, situaţiile traumatizante pot fi depăşite fără apariţia unor manifestări patologice.w4 Dacă mecanismele fiziologice de adaptare eşuează, survine instalarea sindromului de stres posttraumatic, ce presupune manifestări caracterizate prin răspuns exagerat la stimuli minori, cu elemente de evitare şi hiperactivare vegetativă.w5 Ideea centrală a teoriilor cognitive emise în jurul acestei tulburări este reprezentată de imposibilitatea asimilării informaţiile aduse de evenimentul traumatic în cadrul modelelor şi convingerilor preexistente.5, 6 Conform unei teorii care se bucură de o largă susţinere, există o separare între amintirile uşor de verbalizat, ce determină apariţia unor emoţii legate de evenimentul traumatic, şi cele care nu pot fi accesate în mod voluntar şi care generează simptomele de tipul viselor sau fenomenelor de "flashback". O altă ipoteză sugerează că manifestările specifice sunt provocate de sentimentul unei ameninţări iminente, evocat de amintirile neplăcute şi promovat de interpretările ulterioare.6

Modele biologice ale afecţiunii

Deşi cunoştinţele actuale din domeniul neurobiologiei afecţiunii sunt incomplete şi insuficient validate, s-au făcut paşi importanţi în ceea ce priveşte elucidarea etiologiei acestei tulburări. Fiziologic, nucleul amigdalian primeşte informaţii legate de stimulii externi şi le determină importanţa şi relevanţa, ceea ce generează răspunsuri emoţionale de tipul "luptă, fugă sau surpriză", însoţite de modificări ale eliberării hormonilor de stres. Hipocampusul şi cortexul medial prefrontal (fig. 1) exercită diverse influenţe asupra nucleului amigdalian, având un rol important în determinismul răspunsului final la stimul. Leziunile ce afectează hipocampusul se asociază cu un sentiment foarte intens de frică, iar volumul hipocampic redus este întâlnit frecvent la pacienţii cu sindrom de stres posttraumatic,7 deşi nu este clar dacă o atare modificare reprezintă cauza sau efectul.w6 O serie de studii neuroimagistice au constatat o corelaţie inversă între activitatea crescută a nucleului amigdalian şi cea a cortexului medial prefrontal şi a zonei cingulate anterioare.8 Ca urmare a fost formulată o ipoteză ce presupune că sindromul de stres posttraumatic este consecinţa unei incapacităţi a reţelelor mediale prefrontale şi cingulate anterioare de a controla activitatea amigdaliană - situaţie caracterizată printr-o hiperreactivitate faţă de diverse ameninţări.9

Una dintre cele mai longevive teorii neurofiziologice susţine ipoteza feed-back-ului negativ exagerat în cadrul axei hipotalamo-hipofizo-suprarenale.

Caseta 2 | Factori asociaţi sindromului de stres posttraumatic15, 16

Factori pretraumatici

  • Tulburări psihice preexistente

  • Sex (prevalenţă mai mare la sexul feminin)

  • Tip de personalitate

  • Status socioeconomic precar

  • Educaţie deficitară

  • Rasă (statusul de minoritar)

  • Evenimente traumatizante în antecedente

  • Antecedente heredo-colaterale de tulburări psihice

Factori peritraumatici

  • Severitatea evenimentului

  • Percepţia ameninţării vitale

  • Status emoţional peritraumatic

  • Prezenţa fenomenelor de disociaţie

Factori posttraumatici

  • Lipsa (sau percepţia) suportului social

  • Stres psihosocial de alte cauze

Unele studii au relevat, la pacienţii cu sindrom de stres posttraumatic, existenţa unor concentraţii scăzute ale cortizolului plasmatic şi un răspuns diametral opus celui întâlnit la subiecţii cu depresie în cadrul testului de supresie cu dexametazonă, dar constatările lor nu au fost confirmate de studiile clinice recente.10 Un interes deosebit a fost suscitat şi de concentraţia crescută a catecolaminelor circulante la pacienţii cu sindrom de stres posttraumatic, ceea ce a avansat ideea că o descărcare importantă a hormonilor respectivi poate fi asociată cu un fenomen de consolidare a amintirilor traumatizante.11

Cine este afectat?

  
Fig. 1| Imagine obţinută prin rezonanţă magnetică nucleară (reconstrucţie 3D) înfăţişând hipocampusul (maro)

Reluarea recentă a unui sondaj naţional privind comorbidităţile în SUA, ce a implicat 5 692 de adulţi, a evidenţiat faptul că prevalenţa tulburării de stres posttraumatic pentru toată durata vieţii a fost de 6,8%,12 valoarea ei fiind de 3,5%13 pentru ultimele 12 luni; aproximativ o treime din totalul celor afectaţi prezentau forme severe. Unele studii similare, care au investigat tineri din Germaniaw7 şi adulţi din Australia,w8 au estimat valori mult mai mici - prevalenţa pentru 12 luni a fost de 0,7% şi, respectiv, de 1,2%. Rata prezenţei comorbidităţilor depăşeşte, adesea, 80%, ele fiind reprezentate, în general, de tulburările depresive, de cele anxioase, de abuzul şi dependenţa de substanţe psihoactive. Orice persoană poate fi afectată în urma unui eveniment traumatizant, existând o relaţie de proporţionalitate între intensitatea stimulului şi valoarea incidenţei. Studiile au raportat valori ale incidenţei de peste 50% în cazul violurilor,14, w9 de 30-40%,w10 pentru dezastrele naturale şi de aproximativ 19%, în cazul veteranilor din războiul din Vietnam.w11

În alte situaţii traumatizante, inclusiv în accidente sau în infracţiuni fără violenţă, valorile incidenţei tind să fie mai mici.14, w9 Factorii predictivi pentru instalarea sindromului de stres posttraumatic sunt reprezentaţi de lipsa sprijinului social şi de prezenţa fenomenelor de disociaţie peritraumatice, dar nici unul dintre ei nu determină o creştere a riscului cu peste 50%.15, 16 Caseta 2 prezintă factorii asociaţi tulburării în speţă, aşa cum au fost descrişi în diverse studii.

Reacţii imediate posttraumatice

Majoritatea persoanelor afectate prezintă simptome specifice sindromului posttraumatic imediat după producerea evenimentului declanşator. Peste 90% dintre victimele agresiunilor sexuale se încadrează, din punct de vedere al simptomatologiei, între limitele criteriilor de diagnostic după o săptămână de la atacw12 şi, în aceeaşi ordine de idei, 31% din 1 010 londonezi intervievaţi au prezentat modificări semnificative la 11-13 zile după atacurile teroriste din 7 iulie 2005.17 Studiile prospective sugerează că rata menţionată diminuează rapid, odată cu trecerea timpului; astfel, în cazul atentatelor de la 11 septembrie 2001, din New York, incidenţa estimată a sindromului de stres posttraumatic, la locuitorii zonei situate la sud de 110th Street, a scăzut de la 7,5%, la o lună, la 1,6%, la patru luni şi la 0,6%, la şase luni de la evenimentul respectiv.18 Cunoaşterea evoluţiei naturale a afecţiunii are o importanţă deosebită pentru deciderea terapiei optime ce va fi aplicată pacienţilor.

Caseta 3 | Chestionarul de screening al traumelorw13

Retrăire

  • Gânduri sau amintiri supărătoare

  • Vise supărătoare

  • Sentimentul că evenimentul se petrece din nou

  • Emoţii puternice declanşate de stimuli minori asociaţi evenimentului

  • Simptome fizice de anxietate

Hiperexcitabilitate

  • Tulburări de somn

  • Iritabilitate

  • Dificultăţi de concentrare

  • Scăderea pragului în ceea ce priveşte sesizarea unui pericol potenţial

  • Reacţii de surpriză exagerate

Detectarea afecţiunii

În ciuda existenţei factorilor cu rol predictiv privind dezvoltarea sindromului, este dificil de detectat cu precizie cine va fi afectat în urma unui eveniment traumatizant. Există, în prezent, numeroase instrumente cu rol de screening,19 cel mai simplu şi mai puternic validat fiind chestionarul pentru screeningul traumelor,w13 care conţine zece elemente (caseta 3) şi care pare a fi mai util pentru detectarea persoanelor cu tulburări cronice decât în scop de screening, pentru a estima evoluţia celor implicaţi în perioada imediat următoare evenimentului. S-a constatat că, dacă nu există o probabilitate pre-test mare, aplicarea lui generează numeroase rezultate fals pozitive.w14 Este necesară, aşadar, elaborarea unui instrument diagnostic a cărui eficienţă să fie comparabilă cu cea a examenului psihiatric complet, care să aibă în vedere manifestările clinice, elementele de istoric personal, starea psihică, riscul preexistent, factorii sociali şi informaţiile oferite de aparţinători.

Elemente de prevenţie

Intervenţiile din sfera psihologiei clasice, care se adresau tuturor persoanelor implicate în evenimente traumatizante, s-au dovedit a fi ineficiente.20, w15, w16 Metaanalizele efectuate nu au evidenţiat diferenţe semnificative privind evoluţia subiecţilor care beneficiaseră de un atare tip de intervenţii în primele şase luni scurse de la incident, comparativ cu grupurile control.20, w15, w16 În plus, o serie de studii au raportat o evoluţie mai puţin favorabilă la persoanele care fuseseră supuse unor şedinţe unice de psihoterapie individuală pentru evaluarea stresului, în special în cazurile cu o simptomatologie severă.w17-w19 Datele disponibile au ridicat un semn de întrebare asupra acestor metode, recomandările actuale limitându-le utilizarea.20 Atenţia cercetătorilor se concentrează, în prezent, asupra elaborării unor modele stratificate de răspuns, în cadrul cărora se oferă rapid sprijin practic, social şi emoţional, de către personal non-medical. În cazul celor cu simptomatologie severă, dacă nu se înregistrează progrese vizibile, se recurge la examinare standard şi la intervenţii mai complexe.20, 21

Cea mai bine caracterizată abordare precoce este reprezentată de terapia cognitivă axată pe eveniment, realizată în cadrul a 4-12 şedinţe, demarate la una-trei luni de la producerea evenimentului.w20-w22 Componentele ei sunt similare celor utilizate pentru tratamentul tulburărilor cronice (caseta 4). Nu există date experimentale care să sugereze vreun rol al terapiei medicamentoase, dar ghidurile elaborate de National Institute for Health and Clinical Excellence sugerează că simptomele fazei acute, de tipul insomniei, pot fi combătute cu hipnotice sau cu antidepresive.20 Îngrijorarea legată de prescrierea benzodiazepinelor a dus la o popularitate mai mare a antidepresivelor sedative sau a a-agoniştilor de tipul prazosinului.w23

Caseta 4 | Tratamente psihologice axate pe traumă

Terapia prin expunere

  • Confruntări repetate cu amintirile neplăcute, cel mai adesea prin relatarea amănunţită a experienţei traumatizante

  • Expunere repetată la situaţiile pe care pacientul le evită sau care-i provoacă anxietate fiind lipsite de pericol, dar asociate cu evenimentul declanşator

Terapia cognitivă

  • Modificarea interpretărilor ce conduc la supraestimarea pericolului actual

  • Modificarea altor convingeri legate de experienţa traumatizantă şi de comportamentul propriu în momentul producerii evenimentului declanşator

Terapia de desensibilizare şi reprocesare prin mişcări oculare

  • Procedură standardizată ce presupune stimulare fizică bilaterală (mişcări oculare, sunete) în timp ce pacientul se concentrează asupra amintirilor şi asocierilor

  • Se presupune că stimulează procesarea informaţiilor şi produce o amintire adaptativă contextualizată

Managementul sindromului de stres posttraumatic cronic

Există, în prezent, o multitudine de abordări psihologice sau farmacologice pentru tratarea tulburării în speţă. Din nefericire, nu au fost efectuate comparaţii directe de bună calitate între ele, ceea ce face dificilă stabilirea eficienţei lor relative.

  
Fig. 2| şedinţă de psihoterapie

Metodele psihologice

Metodele susţinute de cele mai multe date sunt reprezentate de terapia cognitiv-comportamentală (care cuprinde proporţii variabile de terapie cognitivă şi prin expunere) şi de terapia de desensibilizare şi reprocesare prin mişcări oculare.20, 22, 23 Ambele presupun un număr de până la 12 şedinţe individuale (caseta 4; fig. 2). În cadrul terapiei prin expunere, cel mai frecvent i se solicită pacientului o relatare cât mai amănunţită a evenimentului declanşator, a cărei înregistrare este ascultată, ulterior, de mai multe ori. Terapia cognitiv-comportamentală insistă asupra impresiilor hiperbolizate sau false, produse de factorul traumatizant, şi asupra consecinţelor acestora. În cadrul terapiei de desensibilizare şi reprocesare prin mişcări oculare, pacientul se concentrează asupra experienţei declanşatoare şi asupra gândurilor, emoţiilor, senzaţiilor asociate, timp în care este supus unei forme de stimulare fizică (cel mai frecvent, se solicită urmărirea vizuală a degetului terapeutului).

Terapiile de management al stresului nefocalizate pe evenimentul traumatizant au un efect benefic, dar de intensitate redusă. Terapia de grup pare să fie mai puţin eficientă decât tratamentul individual. O metaanaliză recentă nu a constatat nici o diferenţă semnificativă între lotul control (pacienţi aflaţi pe liste de aşteptare) şi grupurile care beneficiaseră de alte forme de psihoterapie (terapie suportivă, consiliere, terapii psihodinamice, hipnoterapie).20 Singurele intervenţii care au dovedit o eficienţă clinică semnificativă, reproductibilă peste un anumit prag, au fost terapia cognitiv--comportamentală şi cea de desensibilizare şi reprocesare prin mişcări oculare, studiile ulterioare confirmând că ambele metode sunt similare ca valoare.20, w24, w25

Întrebări care aşteaptă un răspuns

  • Modificările anatomice şi fiziologice evidenţiate la nivelul sistemului nervos central sunt o cauză sau o consecinţă a afecţiunii?

  • Care este abordarea psihosocială optimă imediat după producerea evenimentului?

  • Psihoterapia este mai eficientă decât abordarea farmacologică?

  • Poate fi prezis răspunsul la tratament?

  • Care este cea mai bună abordare a pacienţilor de vârste mici (copii, adolescenţi)?

Tratamentul farmacologic

Problema eficienţei diferiţilor agenţi terapeutici a provocat dezbateri aprinse şi a generat recomandări contradictorii. O sinteză Cochrane24 şi American Psychiatric Asociation25 susţin beneficiile administrării de inhibitori selectivi ai recaptării de serotonină (sertralina, paroxetina). Ghidurile NICE nu recomandă sertralina, în principal datorită includerii unor studii nepublicate în metaanaliza proprie şi, în general, consideră că nici un agent farmacologic nu a avut o eficienţă clinică dovedită peste valoarea prag a semnificaţiei clinice.20 Paroxetina, mirtazapina, amitriptilina şi fenelzina au obţinut rezultate semnificativ mai bune comparativ cu placebo, dar toate studiile, cu excepţia celui referitor la paroxetină, au avut loturi de pacienţi mici. Asocierea olanzepinei cu un antidepresiv pare să aducă beneficii suplimentare în cazul persoanelor cu sindrom de stres posttraumatic cronic care nu răspund eficient numai la tratamentul antidepresiv.

Sfaturi pentru medicii generalişti

  • Chestionaţi pacientul asupra retrăirii evenimentului şi activării vegetative

  • În general, reacţiile apărute în urma unui eveniment traumatizant se remit fără tratament, dar pot deveni o problemă

  • Dacă simptomatologia nu dispare după una-trei luni de la momentul producerii evenimentului, luaţi în considerare demararea terapiei cognitiv-comportamentale

  • Psihoterapia este tratamentul de elecţie pentru sindromul de stres posttraumatic

  • Agenţii farmacologici constituie a doua linie de tratament

Recomandările ghidurilor de practică

Ghidurile NICE prevăd ca toţi pacienţii cu sindrom de stres posttraumatic să poată beneficia, individual, în regim ambulatoriu, de terapie cognitiv-comportamentală sau de terapie de desensibilizare şi reprocesare prin mişcări oculare.20 Forma recomandată constă în opt până la 12 şedinţe, ce pot dura până la 90 de minute, dacă în cadrul lor se abordează evenimentul declanşator. Numărul de şedinţe poate fi crescut, mai ales în caz de expuneri repetate sau de asociere a unor comorbidităţi. Dacă nu se constată o evoluţie favorabilă, va fi luată în considerare augmentarea farmacologică - paroxetina şi mirtazapina pot fi administrate în cadrul reţelei de medicină generală, amitriptilina şi fenelzina fiind rezervate serviciilor de specialitate.

IDEI PRINCIPALE

Sindromul de stres posttraumatic este o cauză majoră de alterare a calităţii vieţii la pacienţii de toate vârstele, care au trăit un eveniment traumatizant
S-a constatat că nici una dintre intervenţiile curente nu are un rol preventiv
Terapia cognitiv-comportamentală este metoda de elecţie pentru primele trei luni de după producerea evenimentului
Metodele acceptate pentru tratamentul sindromului de stres posttraumatic sunt terapia cognitiv-comportamentală şi cea de desensibilizare şi reprocesare prin mişcări oculare
Agenţii farmacologici constituie a doua linie de tratament

 

Prescrierea agenţilor farmacologici poate fi precipitată de diverse situaţii, precum solicitarea pacientului, evoluţia rapidă nefavorabilă, lipsa accesului la psihoterapie; în momentul prescrierii antidepresivelor trebuie avute în vedere riscurile asociate bine documentate din ultimii ani.w26

Prognosticul

La ora actuală există puţine studii de urmărire a evoluţiei în timp a pacienţilor cu sindrom de stres posttraumatic. Unul dintre cele mai mari studii transversale efectuate până în prezent a arătat că o treime dintre participanţi au semnalat persistenţa sindromului la şase ani după debut, cu o şansă de 50% de remisiune la doi ani,14 dar cifrele obţinute au o valoare limitată în ceea ce priveşte estimarea prognosticului. Indiferent care este valoarea reală a ratei de remisiune, majoritatea pacienţilor consideră că sindromul analizat le afectează calitatea vieţii,w27 iar tratamentul poate fi util, în unele cazuri, chiar şi atunci când este aplicat tardiv, ceea ce ne conduce la concluzia că durata simptomelor nu trebuie să influenţeze decizia terapeutică.

Copiii şi adolescenţii

Articolul de faţă a abordat în special problema adulţilor, dar există numeroase situaţii în care şi copiii sau adolescenţii prezintă simptome similare în urma unor evenimente traumatizante. Copiii de vârste mici au, în general, simptome diferite legate de traumă (joc ori desen repetitiv) sau tulburări emoţionale şi comportamentale generale, de tipul regresiei, agresivităţii.20 Cercetarea în domeniul sindromului de stres posttraumatic la copii şi adolescenţi a fost mai lentă decât în cazul adulţilor, însă este de aşteptat să se dezvolte rapid. Unele date sugerează că metodele de terapie cognitiv-comportamentală ar putea fi adaptate vârstei, circumstanţelor şi nivelului de dezvoltare şi că ar trebui să fie recomandate indiferent de tipul evenimentului traumatizant.20 Ghidurile NICE indică, dacă e posibil, implicarea familiei şi susţin că nu există suficiente date care să demonstreze eficienţa intervenţiilor utilizate, în prezent, pe scară largă, precum terapia ludică, prin artă, terapia familială.20

Resurse educaţionale suplimentare

Resurse pentru personalul medical

  • NICE (www.nice.org.uk/page.aspx?o=CG026fullguideline) - versiunea completă a ghidurilor NICE privind sindromul de stres posttraumatic

  • NICE (www.nice.org.uk/page.aspx?o=CG026quickrefguide) - versiunea prescurtată a ghidurilor NICE privind sindromul de stres posttraumatic

  • European Society for Traumatic Stress Studies ( www.estss.org) - site-ul oficial al reţelei europene a specialiştilor în domeniul sindromului de stres posttraumatic

  • International Society for Traumatic Stress Studies ( www.istss.org) - forum de discuţii privind cercetarea, strategiile clinice, problemele de sănătate publică legate de patologia în speţă

  • National Center for Post-traumatic Stress Disorder ( http://www.ncptsd.va.gov/) - resurse educaţionale privind efectele sindromului de stres posttraumatic adresate unei audienţe largi

  • David Baldwinţs trauma information pages (www.trauma-pages.com/) - informaţii potenţial utile clinicienilor şi cercetătorilor din acest domeniu

Resurse pentru pacienţi

Conflicte de interese: Nici unul declarat

Post-traumatic stress disorder

BMJ 2007;334:789-93

1Cardiff University, University Hospital of Wales, Cardiff CF14 4XW

Corespondenţa la: mailto:bissonji@cf.ac.uk

Bibliografie

1 Jones E, Wessely S. Shell shock to PTSD: military psychiatry from 1900 to the Gulf War. Maudsley monograph 47. Hove: PsychologyPress, 2005.

2 WHO. The ICD-10 classification ofmental and behavioural disorders: clinical descriptions and diagnostic guidelines. Geneva:WHO, 1992.

3 Summerfield D. The invention of post-traumatic stress disorder and the social usefulness of a psychiatric category. BMJ 2001;322:95-8.

4 American Psychiatric Association. Diagnostic and statistical manual of mental disorders (DSM-IV). 4th ed. Washington, DC: American Psychiatric Association, 1994.

5 Brewin C, Dalgleish T, Joseph S. A dual representation theory of posttraumatic stress disorder. Psychol Rev 1996;4:670-86.

6 Ehlers A, Clark DM. A cognitive model of posttraumatic stress disorder. Behav Res Ther 2000;38:319-45.

7 Bremner JD, Staib LH, Kaloupek D, Southwick SM, Soufer R, Charney DS. Neural correlates of exposure to traumatic pictures and sound in Vietnam combat veterans with and without posttraumatic stress disorder: a positron emission tomography study. Biol Psychiatry 1999;45:806-16.

8 Shin LM, Orr SP, CarsonMA, Rauch SL, MacklinML, Lasko NB, et al. Regional cerebral blood flow in the amygdala and medial prefrontal cortex during traumatic imagery in male and female Vietnam veterans with PTSD. Arch Gen Psychiatry 2004;61:168-76.

9 Shin LM, Rauch SL, Pitman RK. Amygdala, medial prefrontal cortex, and hippocampal function in PTSD. Ann New York Acad Sci 2006;1071:67-79.

10 Young EA, Breslau N. Cortisol and catecholamines in posttraumatic stress disorder: an epidemiologic community study. Arch Gen Psychiatry 2005;61:394-401.

11 Pitman RK, Altman B, Greenwald E, Longpre RE,MacklinML, Poire RE, et al. Psychiatric complications during flooding therapy for posttraumatic stress disorder. J Clin Psychiatry 1991;52:17-20.

12 Kessler RC, Chiu WT, Demler O, Walters EE. Prevalence, severity and comorbidity of 12-month DSM-IV disorders in the national comorbidity survey replication. Am Med Assoc 2005;62:617-27.

13 Kessler RC, Berglund P, Demler O, Jin R, Merikangas KR, Walters EE. Lifetime prevalence and age-of-onset distributions of DSM-IV disorders in the national comorbidity survey replication. Am Med Assoc 2005;62:593-602.

14 Kessler RC, Sonnega A, Bromet E, HughesM, Nelson CB. Posttraumatic stress disorder in the national comorbidity survey. Arch Gen Psychiatry 1995;52:1048-60.

15 Brewin CR, Andrews B, Valentine JD. Meta-analysis of risk factors for posttraumatic stress disorder in trauma-exposed adults. J Consult Clin Psychol 2000;68:748-66.

16 Ozer EJ, Best SR, Lipsey TL, Weiss, DS. Predictors of post-traumatic stress disorder and symptoms in adults: a meta-analysis. Psychol Bull 2003;129:52-73.

17 Rubin GJ, Brewin C, Greenberg N, Simpson J, Wessely S. Psychological and behavioural reactions to the bombings in London on 7 July 2005: cross sectional survey of a representative sample of Londoners. BMJ 2005;331:606-11.

18 GaleaS, VlahovD, ResnickH, Ahern J, SusserE,Gold J,et al. Trendsof probable post-traumatic stress disorder in New York City after the September 11 terrorist attacks. Am J Epidemiol 2003;158:514-24.

19 Brewin CR. Systematic review of screening instruments for adults at risk of PTSD. J Trauma Stress 2005;18:53-62.

20 National Collaborating Centre for Mental Health. Post-traumatic stress disorder: the management of PTSD in adults and children in primary and secondary care. London/Leicester: Gaskell and BPS, 2005.

21 Bisson JI, Roberts N, Macho G. The Cardiff traumatic stress initiative: an evidence-based approach to early psychological intervention following traumatic events. Psychiatr Bull 27:145-7.

22 Bradley R, Greene J, Russ E, Dutra L,Westen D. Amultidimensional meta-analysis of psychotherapy for PTSD. Am J Psychiatry 2005;162:214-27.

23 Bisson J, AndrewM. Psychological treatment of post-traumatic stress disorder (PTSD) şCochrane reviewţ. Cochrane Database Syst Rev 2005;(2):CD003388.

24 Stein DJ, Ipser JC, Seedat S. Pharmacotherapy for post traumatic stress disorder (PTSD) şCochrane reviewţ. Cochrane Database Syst Rev 2006;(1):CD002795.

25 American Psychiatric Association. Practice guideline for the treatment of acute stress disorder and post traumatic stress disorder. Washington: APA, 2004.

Rate this article: 
Average: 5 (2 votes)
Bibliografie: 
Traducere: 
Dr. Andrei Cernomaz
Autor: