Simptomatologia de tract urinar inferior, la bărbaţi

Simptomele legate de tractul urinar inferior - incluzându-le pe cele micţionale, de contenţie şi post-micţionale - survin la mai mult de jumătate dintre bărbaţii cu vârste de peste 65 de ani, afectându-le calitatea activităţilor cotidiene, precum şi a vieţii.1, 2

Opţiunile terapeutice se întind de la expectativa prudentă (supraveghere activă şi monitorizare) la intervenţiile medicale şi cele chirurgicale. Deşi există indicaţii ferme pentru abordare chirurgicală - retenţie persistentă, simptomatologie severă, insuficienţă renală secundară -, datele ştiinţifice recente sugerează că majoritatea pacienţilor nu necesită recurgerea la un act operator şi pot fi trataţi eficient prin metode conservatoare.3 Brown şi colab. au publicat în BMJ rezultatele celui dintâi studiu randomizat controlat asupra efectelor autoîngrijirilor, ca primă linie terapeutică, la bărbaţii cu simptome de tract urinar inferior.4

Caracterul şi severitatea simptomatologiei asociate obstrucţiei uretrale, prin hiperplazie prostatică benignă, variază. În prezent, în Regatul Unit, aproape o treime dintre respectivii pacienţi sunt monitorizaţi printr-o observare foarte atentă.5 Cifrele sunt similare, probabil, şi la nivel internaţional, având în vedere faptul că aceeaşi strategie este adoptată atât de UK National Institute for Health and Clinical Evidence (Institutul Naţional pentru Sănătate şi Date Clinice al Regatului Unit) cât şi de numeroase asociaţii urologice. Un asemenea management al pacienţilor nu este, însă, standardizat. Tipul şi calendarul intervenţiilor respective diferă, de la caz la caz, ele presupunând, deseori, doar efectuarea ocazională a unei anamneze orientată pe simptome. Pe parcursul perioadei de monitorizare, bolnavii beneficiază de consiliere, mai mult sau mai puţin detaliată, oferită fie de personalul medical calificat, fie, cel mai frecvent, de asistentele specializate în probleme de continenţă.5

În ultimul timp se constată o deteriorare a relaţiei dintre pacienţi şi doctori. Cei dintâi doresc să li se atribuie un rol mai activ şi se consideră mai degrabă consumatori ai îngrijirilor medicale decât beneficiarii lor pasivi. Bărbaţii tind să amâne prima prezentare la medic, încercând, iniţial, să-şi rezolve singuri problemele.2 Este uşor de înţeles de ce preferă, frecvent, măsurile conservatoare pentru controlul simptomatologiei, şi nu tratamentul medicamentos pe termen lung sau cel chirurgical, care pot avea efecte adverse serioase, în special asupra funcţiei sexuale. Îngăduirea aplicării măsurilor de autoîngrijire îi încurajează pe pacienţi să-şi asume o răspundere mai mare atât faţă de propria lor afecţiune cât şi faţă de tratament şi de impactul lui asupra calităţii vieţii.6

Studiul condus de Brown şi colab. arată că, pe parcursul unui an de monitorizare atentă, peste 80% dintre pacienţi vor evolua favorabil.4 Autorii definiseră, în prealabil, componentele automanagementului, utilizând o metodă bazată pe consens.7 Programul presupune măsuri educative personalizate, ce includ date legate de patogeneză şi de evoluţia naturală a afecţiunii; încurajarea pacienţilor îngrijoraţi de probabilitatea instalării cancerului de prostată; sfaturi cu privire la managementul hidric, la toaleta locală şi la antrenamentul vezical. Cel mai important obiectiv l-a constituit promovarea modificării comportamentului individual, prin folosirea unor tehnici pedagogice (stabilirea scopurilor şi rezolvarea problemelor) şi prin furnizarea, într-o manieră structurată, în cadrul unor sesiuni restrânse de grup, a unor strategii de acceptare şi utilizare, de către pacienţi, a măsurilor de management propuse.

Un astfel de program va putea fi aplicat mai uşor dacă li se va oferi clinicienilor posibilitatea dobândirii unor calificări suplimentare, de tipul terapiei comportamentale cognitive.6 Automanagementul a fost utilizat şi în cazul altor maladii cronice, de multe ori fiind promovat de către persoane fără pregătire medicală, care aveau , de obicei, de aceeaşi boală ca şi pacientul.8 Este de aşteptat ca, odată cu trecerea timpului, afecţiunea să avanseze şi pacientul să se confrunte cu noi probleme, ceea ce impune verificarea periodică a capacităţii lor de autoîngrijire.

Rezultatul studiului de faţă sugerează că automanagementul este eficient la persoanele cu simptome de tract urinar inferior, neînsoţite de complicaţii. În studiile randomizate s-a constatat că amplitudinea efectului acestui tip de îngrijire asupra simptomatologiei este de două ori mai mare decât cea a farmacoterapiei, comparativ cu placebo.4

Studiul are, totuşi, o serie de limitări. Bazele de pornire au fost empirice, având în vedere faptul că obstrucţia uretrală nu a fost estimată prin măsurarea fluxului (deşi au fost excluşi pacienţii care aveau un reziduu vezical de peste 200 ml). În grupul intervenţional s-a constatat o proporţie mai mare de subiecţi cu studii superioare, comparativ cu lotul martor (45% v 24%). Mai mult, e posibil să fi existat şi erori de selecţie, fiind de presupus că ar accepta participarea la o atare cercetare doar pacienţii care au atât suficient de mult timp liber cât şi preocupări legate de starea lor de sănătate. Nu în ultimul rând, participanţilor la studiu nu li s-a putut ascunde nimic în ceea ce priveşte tratamentul propus.8-10

Ţinând cont de toate aspectele menţionate, se impune adoptarea unei atitudini prudente în privinţa extrapolării rezultatelor la nivelul practicii curente, cel puţin până în momentul realizării unor studii de anvergură. Totuşi, este de aşteptat ca ameliorarea simptomatologiei şi îmbunătăţirea calităţii vieţii prin autoîngrijire să reprezinte modalităţi de sprijinire a pacienţilor şi de reducere a costurilor suportate de sistemele de sănătate. Primul pas în direcţia aplicării unei asemenea strategii la nivel local, îl constituie promovarea activităţii în cadrul unor echipe multidisciplinare (medic generalist, urolog, asistentă specializată).

Conflict de interese: CC a fost consultant sau a primit stipendii de cercetare din partea Pfizer, Astellas, Abbott, Allergan şi Recordati Pharmaceuticals

Lower urinary tract symptoms in men
Self management is at least as effective as watchful waiting, and may delay further intervention

BMJ 2007:334:2

Royal Hallamshire Hospital, Sheffield S10 2JF
Christopher R Chapple
professor of urology and consultant urological surgeon mailto:c.r.chapple@sheffield.ac.uk

Hallamshire Hospital, Sheffield S10 2JF Research.
Anand K Patel
urology research fellow

Bibliografie

1 Garraway WM, Collins GN, Lee RJ. High prevalence of benign prostatic hypertrophy in the community. Lancet 1991;338:469-71.

2 Scarpa RM. Lower urinary tract symptoms: what are the implications for the patients? Eur Urol 2001;40(suppl 4):12-20.

3 Thomas AW, Cannon A, Bartlett E, Ellis-Jones J, Abrams P. The natural history of lower urinary tract dysfunction in men: minimum 10-year urodynamic follow-up of untreated bladder outlet obstruction. BJU Int 2005;96:1301-6.

4 Brown CT, Yap T, Cromwell DA, Rixon L, Steed L, Mulligan K, et al. Self management for men with lower urinary tract symptoms: randomised controlled trial. BMJ 2006 doi: 10.1136/ bmj. 39010. 551319.AE.

5 Brown CT, van der Meulen J, Mundy AR, Emberton M. Lifestyle and behavioural interventions for men on watchful waiting with uncomplicated lower urinary tract symptoms: a national multidisciplinary survey. BJU Int 2003;92:53-7.

6 Newman S, Steed L, Mulligan K. Self-management interventions for chronic illness. Lancet 2004;364:1523-37.

Rate this article: 
Încă nu sunt voturi
Bibliografie: 
Traducere: 
Dr. Andrei Cernomaz
Autor: