Criza secţiilor clinice

Am avut o săptămână deprimantă şi cel mai mult m-a afectat discuţia pe care am surprins-o între doi chirurgi aflaţi în perioada de pregătire. "Azi sunt de gardă," zicea, îmbufnat, unul dintre ei.

"Întotdeauna am parte de treburi neplăcute", a continuat el, bucurându-se să găsească, la colegul său, înţelegerea de care avea nevoie. Când mă aflu la catedră, am impresia că studenţii sunt animaţi de dorinţa de a-i ajuta pe pacienţi. Când, oare, începe acest sentiment să se limiteze strict la consultul pacientului, la trimiterea lui înapoi în salon şi, ulterior, la neglijarea lui completă?

Aspectul relatat nu-i vizează, însă, doar pe medici. Royal College of Nursing (Colegiul Regal al Asistenţilor Medicali) a anunţat, recent, că reducerile de personal pun în pericol viaţa pacienţilor. În mod cert, deficitul de forţă de muncă este o problemă serioasă, dar, vorbind strict din proprie experienţă, probabil că există o barieră invizibilă între camera de gardă a asistentelor şi saloanele pacienţilor, pe care acestea o depăşesc, uneori, ca să îndeplinească o misiune oarecare, după care se grăbesc să se întoarcă la completarea formularelor şi a fişelor. Datele recente arată că, dintre cele patru cauze principale ale prelungirii spitalizării, trei sunt asociate îngrijirilor de o calitate îndoielnică: escarele de decubit, infecţiile nosocomiale, erorile de medicaţie. E adevărat că, la ora actuală, se pune accentul, în special, pe tehnologia de înaltă performanţă şi pe tratamentele scumpe, dar poate că infinit mai indicat ar fi să ne preocupe mai mult îmbunătăţirea condiţiilor de îngrijire din cadrul unităţilor sanitare.

Câţiva dintre apropiaţii mei, care au trăit, recent, experienţa unei internări în spital, au avut aceleaşi nemulţumiri: slaba implicare a personalului mediu, lipsa cadrelor sanitare dispuse să le ofere încurajări sau informaţii, frecvenţa redusă a vizitelor medicilor, dificultatea cu care puteau obţine ajutor sau analgezice.

Două rude mai în vârstă au făcut, ulterior unor intervenţii chirurgicale relativ banale, escare de decubit, iar o alta, după o protezare articulară, şi-a pierdut 6% din masa corporală datorită managementului defectuos al unor tulburări de tranzit intestinal. În general, pacienţii care au trecut prin astfel de situaţii numai despre ele le povestesc prietenilor, şi nu despre competenţa chirurgului care i-a operat, iar asemenea evenimente explică, deopotrivă, reticenţa bolnavilor, mai ales a celor vârstnici, faţă de serviciile spitaliceşti.

Învinovăţirea personalului mediu pentru o atare situaţie nu este o soluţie viabilă; noi, medicii, suntem cei care trebuie să ne asumăm responsabilitatea.

Ironia este că aşa ceva se întâmplă tocmai într-o epocă în care accentul se pune foarte puternic pe abilităţile de comunicare. Programa de învăţământ prevede ore speciale dedicate acestei arte şi se insistă pe rolul anamnezei în prezentările clinice. Paradoxal, însă, la ora actuală, medicii şi asistentele îşi rezervă cel mai scurt timp posibil comunicării cu pacienţii. Parţial, o atare problemă poate fi explicată prin modificarea programelor de pregătire profesională? medicii rezidenţi lucrează în schimburi, având mai multe responsabilităţi şi, implicit, mai puţin timp pentru fiecare pacient în parte.

O mare parte din procedurile ce presupuneau un contact verbal direct între doctor şi bolnav (recoltările de sânge, efectuarea electrocardiogramelor) au fost repartizate personalului sanitar mediu. Similar, numeroase dintre atribuţiile specifice asistentelor (mobilizarea pacienţilor, distribuirea hranei etc.) ajung în sarcina cadrelor sanitare auxiliare, evident, atunci când atari sarcini nu sunt complet neglijate. Consecinţa unei asemenea stări de lucruri o reprezintă, deseori, faptul că pacienţii sunt, mai tot timpul, în compania personalului necalificat, ceea ce reduce posibilitatea vehiculării informaţiilor clinice între părţile implicate.

Învinovăţirea personalului mediu pentru o atare situaţie nu este o soluţie viabilă; noi, medicii, suntem cei care trebuie să ne asumăm responsabilitatea. Am lucrat în departamente în care nivelul îngrijirilor este remarcabil; explicaţia constă, pur şi simplu, într-un management eficient al resurselor umane, atât la nivelul personalului mediu cât şi al celui superior. Dacă doctorii nu se implică direct în procesul de îngrijire, pentru a reprezenta exemple demne de urmat, şi nu colaborează cu personalul mediu, este de aşteptat ca rezultatul final să nu corespundă aşteptărilor. Îngrijirile post-operatorii sunt cel puţin la fel de importante ca şi actul chirurgical în sine şi se pot dovedi la fel de dificile, dar nu au aceeaşi aură glorioasă şi nu atrag după sine admiraţia celor din jur. Până acum, nu s-au acordat premii pentru îngrijiri excepţionale. De fapt, se pare că şansele de a-ţi fi recompensate meritele cresc invers proporţional cu timpul acordat pacienţilor. Este o realitate tragică, nu numai pentru bolnavi, ci şi, în contextul actual, pentru perspectivele sistemului spitalicesc. Este curată nebunie să investim mii de lire sterline în tehnici chirurgicale "la modă" dacă aplicarea lor ar implica apariţia unor complicaţii ce ar putea fi evitate printr-o îngrijire corectă.

Criza pe care o traversează numeroase secţii clinice este rezultatul interacţiunii unui complex de factori (deficitul de personal calificat, lipsa de continuitate în îngrijirile acordate pacienţilor, managementul defectuos), iar principalele victime sunt bolnavii. Mulţi dintre factorii menţionaţi sunt greu de controlat, dar suntem datori să ne ocupăm serios de rezolvarea problemei pe care au generat-o. Medicii se plâng, adesea, că nu reuşesc să ţină pasul cu prevederile reformelor promovate de National Health Service (NHS - Serviciul de Sănătate Naţional al Marii Britanii); există, însă, posibilitatea ca fiecare dintre noi să contribuie la îmbunătăţirea situaţiei - pur şi simplu, acordând prioritate timpului petrecut la patul bolnavului şi implicându-ne în instruirea tinerilor medici şi în munca asistentelor. Dacă activitatea curentă în clinică va continua să reprezinte "partea neplăcută" a profesiei, este de aşteptat ca pacienţii ghinionişti să aibă şi de-acum încolo experienţe la fel de neplăcute.

What's wrong with the wards?

BMJ 2007; 334:97

Manchester
Katherine Teale
medic specialist anestezist mailto:Kathy@willoughtydemon.co.uk

Rate this article: 
Încă nu sunt voturi
Bibliografie: 
Traducere: 
Dr. Andrei Cernomaz
Autor: