Noile standarde pentru resuscitarea cardiorespiratorie

Royal College of Anaesthetists (Colegiul Regal al Anesteziştilor), Royal College of Physicians (Colegiul Regal al Medicilor) din Londra, Intensive Care Society (Societatea de Terapie Intesiva) si Resuscitation Council (Consiliul de Resuscitare) (UK - Regatul Unit) au publicat un document comun, Cardiopulmonary Resuscitation - Standards for Clinical Practice and Training (Resuscitarea Cardiorespiratorie - Standarde pentru Practica Clinică şi Instruire).1

Susţinut de alte nouă organizaţii medicale, inclusiv de National Patient Safety Agency (Agenţia Naţionala pentru Siguranţa Pacientului), documentul defineşte standardele minime pentru realizarea manevrelor legate de efectuarea resuscitării în instituţiile medicale. Probabil că singurele omisiuni importante de pe lista organizaţiilor de profil sunt Royal College of General Practitioners (Colegiul Regal al Medicilor Generalişti) si Royal College of Obstetricians (Colegiul Regal al Medicilor Obstetricieni), fapt surprinzător, deoarece accidentele ischemice cardiace au loc, cu precădere, în afara spitalului, iar atunci când apar la viitoarele mame, pot avea un rezultat catastrofal. Totuşi, susţinerea recomandărilor de către un număr atât de mare de organizaţii profesionale reprezintă un eveniment major, iar aplicarea lor marchează un pas înainte în sfera siguranţei pacientului si a practicii resuscitării.

Din anul 1987, de când a apărut, în Marea Britanie, primul raport important despre resuscitare, au avut loc schimbări importante în domeniile teoriei si practicii resuscitării,2 printre care: fondarea consiliilor de resuscitare în Regatul Unit si în Europa, elaborarea îndrumărilor bazate pe date clinice, introducerea cursurilor despre resuscitare si consacrarea resuscitării ca disciplină independentă. Toate acestea sunt integrate în noua declaraţie, în vederea elaborării de ghiduri centrate pe pacient, destinate factorilor responsabili pentru planificarea şi prestarea serviciilor de resuscitare. Deşi documentul se axează, în principal, pe resuscitarea practicată în spitalele ce internează pacienţi cu afecţiuni acute, recomandările lui sunt de interes şi pentru alte instituţii medicale care pot fi implicate în efectuarea resuscitării, cum ar fi unităţile de chirurgie generală, cele de traumatologie minoră, maternităţile, serviciile de ambulantă, spitalele de boli psihice şi unităţile militare.

Principalele îndrumări ale documentului formează baza pentru practica integrata a resuscitării (vezi caseta). Este necesar ca responsabilitatea realizării procedurilor eficiente în caz de stop cardiac sa-i revină unui comitet local de resuscitare, care ar urma să determine nivelul de experienţa în domeniu, solicitat personalului medical, în conformitate cu standardele si îndrumările naţionale. Deşi ar putea fi criticat pentru omisiunea intenţionării membrilor unei echipe de resuscitare cardiorespiratorie sau a specialităţii fiecăruia dintre ei, documentul abordează această problemă spinoasă într-o manieră mai modernă şi mai competentă. Există puţine dovezi care susţin rolul echipelor de resuscitare, structurate oficial, în îmbunătăţirea supravieţuirii până la externare, dar asemenea echipe ameliorează rata reapariţiei circulaţiei spontane în caz de stop cardiac, iar calitatea intervenţiilor pe care le efectuează este evaluata la cote înalte.3, 4

În contextul schimbărilor impuse de European Working Time Directive şi de proiectele "Hospital at Night", care vor limita disponibilitatea personalului clinic adecvat, comitetele de resuscitare vor trebui sa aibă în vedere cele mai bune metode de afirmare a competenţelor profesionale în domeniu.5-7

Pentru aplicarea eficienta a standardelor este vital să existe o sponsorizare corespunzătoare, în special pentru echipa de resuscitare, şi probabil că va fi nevoie de mai multe investiţii, cu precădere în administraţii, care au şi început să se abată de la standardele actuale ale resuscitării, stabilite de Clinical Negligence Scheme for Trusts - un acord mutual de comasare a fondurilor pentru administraţiile NHS.8 O dată cu reducerea programului de lucru al medicilor stagiari, se pare că necesitatea efectuării periodice a unui program de pregătire în domeniul resuscitării va supraîncărca volumul de muncă al instructorilor.

Prevederile documentului depăşesc graniţele procedurilor de resuscitare în sistem de urgentă. Câteva studii retrospective au arătat că stopul cardiac, declanşat în timpul spitalizării bolnavului, este doar rareori neanunţat, el fiind precedat, de obicei, de o deteriorare fiziologica a stării pacientului.9, 10 Cauzele principale ale asistentei medicale necorespunzătoare sunt organizarea deficitară, lipsa de cunoştinţe, aprecierea incorectă a urgenţei clinice, absenţa supravegherii şi a consilierii de specialitate.11 Deficienţele menţionate au fost rezolvate, în unele spitale, prin înfiinţarea echipelor de urgenţe medicale sau a celor de intervenţie, care au redus morbiditatea, mortalitatea şi ratele stopurilor cardiace greu de prognosticat.11, 12 Recomandările privitoare la crearea echipelor de intervenţie n-ar trebui să fie apreciate drept un substituent al pregătirii clinice teoretice şi practice a doctorilor tineri şi a asistentelor medicale, care au o responsabilitate directă faţă de îngrijirea pacienţilor.

La polul opus se situează propunerile de îngrijire adecvată a pacienţilor pentru care resuscitarea cardiopulmonară nu este indicată sau a fost refuzată după o discuţie anterioară cu bolnavul. Au şi fost stabilite îndrumări în acest sens, iar la nevoie, ar trebui sa fie aplicabilă, pentru pacienţi, o strategie de tipul "a nu se încerca resuscitarea".13

Principalele recomandări

Instituţiile medicale ar trebui sa aibă un comitet de resuscitare propriu sau să fie reprezentate într-un astfel de comitet

Este necesar ca fiecare instituţie sa aibă cel puţin o persoană responsabilă cu resuscitarea, care să predea cursuri şi să conducă programe de instruire

Personalul care vine în contact cu pacienţii ar trebui să fie instruit periodic, potrivit competenţei şi responsabilităţii individuale

Personalul clinic ar trebui să fie antrenat, cu regularitate, în vederea recunoaşterii pacienţilor cu risc de stop cardiorespirator şi însuşirii măsurilor ce se impun pentru prevenirea lui

Instituţiile medicale care internează pacienţi cu boli acute ar trebui să aibă o echipă de resuscitare (sau un echivalent) disponibilă permanent

Ar trebui să existe, la îndemâna, îndrumări clare, care să indice cum şi când să fie solicitată echipa de resuscitare

Stopul cardiorespirator ar trebui să fie rezolvat pe baza îndrumărilor naţionale actuale

Echipamentul de resuscitare din cadrul instituţiilor ar trebui să fie disponibil pentru utilizarea clinică şi pentru instruire

Practica resuscitării ar trebui verificata pentru a menţine şi a îmbunătăţi standardele îngrijirii medicale

Ar trebui realizat un plan de tipul "a nu se resuscita", care să fie comunicat membrilor echipei, precum şi utilizat şi verificat în mod regulat

Este necesară obţinerea de sponsorizări pentru a sprijini un serviciu de resuscitare eficient

Este necesar ca managerii din administraţie să asigure integrarea ghidurilor în planuri de măsuri pentru conducerea clinică. Atingerea standardelor are implicaţii importante pentru administraţiile unităţilor de îngrijire a persoanelor cu boli acute, care urmează a fi supuse, probabil, evaluărilor conforme cu schema de neglijenţă clinică pentru trusturi. Aplicarea ghidurilor va avea, în mod inevitabil, implicaţii financiare, legate, în special, de echipament şi de instruirea personalului. Unele costuri vor fi contrabalansate prin scăderea lor din schema de neglijenţă clinică, dar este probabil ca programele de pregătire a personalului să necesite fonduri suplimentare, pe care multe administraţii, în climatul financiar actual, se vor strădui să le asigure.

Să sperăm că noile recomandări vor îmbunătăţi atât identificarea precoce a pacienţilor care ar putea sa facă stop cardiac cât şi îngrijirea celor cărora li se aplică proceduri de resuscitare.

Conflict de interese: CD este membru al comitetului executiv al Resuscitation Council (Marea Britanie)

New standards for cardiopulmonary resuscitation
Represent a milestone in resuscitation practice and training

BMJ 2005;330:685-6

Shackleton Department of Anaesthetics, Southampton University Hospital NHS Trust, Southampton SO 16 6YD
Charles D Deakin
anaesthetist consultantmailto:charlesdeakin@doctors.org.uk

Bibliografie

1 Cardiopulmonary resuscitation-standards for clinical practice and training. London: Resuscitation Council (UK), 2004.

2 Resuscitation from cardiopulmonary arrest. Training and organization. A report of the Royal College of Physicians. J R Coll Physicians Lond 1987;21:175-82.

3 Weng TI, Huang CH, Ma MH, Chang WT, Liu SC, Wang TD, et al. Improving the rate of return of spontaneous circulation for out-of-hospital cardiac arrests with a formal, structured emergency resuscitation team. Resuscitation 2004;60:137-42.

4 Henderson SO, Ballesteros D. Evaluation of a hospital-wide resuscitation team: does it increase survival for in-hospital cardiopulmonary arrest? Resuscitation 2001;48:111-6.

5 Catto G. Education and training within the European working time directive. BMJ 2002;325(suppl):s69. http://careerfocus.bmjjournals.com/%20cgi/content/full/325/7362/S69

6 Paice E, Reid W. Can training and service survive the European working time directive? Med Educ 2004;38:336-8.

7 NHS Modernisation Agency. Hospital at night. http://www.modern.nhs.uk/%20scripts/default.asp?site_id = 50&id = 17048 (accessed 21 Feb 2005).

8 NHS Clinical Negligence Scheme for Trusts. http://www.nhsla.com/Claims/%20Schemes/CNST (accessed 1 March 2005).

9 Hodgetts TJ, Kenward G, Vlackonikolis I, Payne S, Castle N, Crouch R, et al. Incidence, location and reasons for avoidable in-hospital cardiac arrest in a district general hospital. Resuscitation 2002;54:115-23.

10 McQuillan P, Pilkington S, Allan A, Taylor B, Short A, Morgan G, et al. Confidential inquiry into quality of care before admission to intensive care. BMJ 1998;316:1853-8.

11 Buist MD, Moore GE, Bernard SA, Waxman BP, Anderson JN, Nguyen TV. Effects of a medical emergency team on reduction of incidence of and mortality from unexpected cardiac arrests in hospital: preliminary study. BMJ 2002;324:387-90.

12 DeVita MA, Braithwaite RS, Mahidhara R, Stuart S, Foraida M, Simmons RL. Use of medical emergency team responses to reduce hospital cardiopulmonary arrests. Qual Saf Health Care 2004;13:251-4.

13 Decisions relating to cardiopulmonary resuscitation: a joint statement from the British Medical Association, the Resuscitation Council (UK) and the Royal College of Nursing. J Med Ethics 2001;27:310-6.

Rate this article: 
Încă nu sunt voturi
Bibliografie: 
Traducere: 
Dr. Raluca Darabă
Autor: