Întâlniri virtuale

Va deveni, oare, de domeniul trecutului, practica pe pacienţi? Medicii din SUA pun primele lor diagnostice şi fac primele greşeli pe plastic, fire şi circuite computerizate. Vishnu Madhok explică:

Pare ca una dintre ghicitorile pe care le găseşti în prăjiturile de Crăciun: ce nu poate fi rănit sau omorât, dar are puls, plămâni care respiră şi o inimă care bate? Răspunsul sună oarecum futurist: "pacientul virtual". Astfel de pacienţi par nişte manechine aduse la viaţă, cu urechi de plastic, vene injectabile, globi oculari mobili şi organe genitale interschimbabile. Simulatoarele de tip realitate virtuală pot fi programate să simuleze o gamă largă de urgenţe medicale şi apoi să răspundă corespunzător, în funcţie de modul în care medicul tratează pacientul.

Pacienţii virtuali combină imagini video şi computerizate cu feedback tactil. Doctorii pot insera ace sau ustensile chirugicale în aceste cutii de plastic al căror interior le dă senzaţia medicilor că incizează în ţesuturi sau organe reale. Un ecran video arată ce anume ar vedea un doctor în timpul efectuării procedurii.

Plasticul te face perfect

Avantajele simulării pentru cercetare, pregătire şi evaluare

· Nici un risc pentru pacient
· Pot fi prezentate mai multe scenarii, inclusiv situaţii rare, dar critice, care necesită un răspuns rapid
· Participanţii îşi pot vedea rezultatele propriilor lor decizii şi acţiuni; erorilor le este permis să apară şi să-şi arate efectul (în realitate, un medic mai capabil intervine din timp)
· Pot fi prezentate scenarii identice unor diverşi clinicieni sau la echipe diferite
· Sunt cunoscute cauzele fiecărui caz
· Datorită simulării bazate pe manechine, clinicienii pot să folosească echipamentul medical şi să releve limitările interfeţei dintre uman şi tehnic
· Prin recrearea unui mediu clinic veridic pot fi explorate interacţiuni interpersonale cu restul personalului clinic, ceea ce permite stimularea spiritului de echipă, a celui de conducere şi a abilităţilor de comunicare
· Este posibilă înregistrarea intensivă şi intruzivă a sesiunilor de simulare, inclusiv înregistrare audio, video sau monitorizare a participanţilor sub aspect fiziologic (de exemplu, electrocardiografie sau electroencefalografie); nu există probleme de confidenţialitate, astfel încât înregistrările pot fi păstrate pentru cercetare, evaluare sau acreditare.

Profesori din mai mult de jumătate din cele 120 de facultăţi de medicină din SUA, care folosesc pacienţii virtuali, afirmă că simulatoarele i-au ajutat pe studenţi şi pe rezidenţi să dobândească încredere în forţele proprii şi să-şi perfecţioneze abilităţile, dar mai important este că simulatoarele le-au permis să facă greşeli înainte de-a trata pacienţi reali. Adam Levine, director al programului de rezidenţiat de la Mount Sinai School of Medicine, New York, prezintă pacienţii virtuali ca pe un avantaj extraordinar, folosit în sesiunile "problem based", de formare a abilităţilor clinice, pentru care, momentan, sunt disponibile doar puţine facilităţi.

Pacienţii virtuali oferă o gamă largă de avantaje, nu doar pentru educaţia clinică, ci şi pentru a preda ştiinţele preclinice. Levine explică modul în care aceştia pot fi folosiţi pentru studenţi înainte ca ei să înceapă pregătirea clinică: "Simulatoarele pot fi utilizate ca o alternativă la laboratoarele pentru experimente pe animale, pentru a demonstra principiile fiziologice şi farmacologice fără a distruge fiinţe vii. Sistemele modelate pulmonare şi cardiovasculare sunt relativ complexe. La Mount Sinai, studenţii participă, în cadrul cursurilor de fiziologie, la trei laboratoare bazate pe simulatoare care le ilustrează şi accentuează relevanţa clinică a principiilor ştiinţifice de bază ale sistemelor pulmonar, cardiovascular şi nervos."

Studenţii iau contact, de-a lungul educaţiei lor virtuale, cu o mare varietate de situaţii clinice. Ei sunt responsabili pentru îngrijirea unor pacienţi cu probleme pulmonare şi cardiovasculare, de la moderate până la severe. De asemenea, învaţă şi practică managementul căilor respiratorii, controlează astmul sever, stabilesc diagnostice diferenţiale şi îngrijesc bolnavi cu hipoxemie sau cu ventilaţie doar a unui plămân. Sunt simulaţi şi pacienţi post-traumă, cu hipotensiune severă, şoc cardiogenic şi şoc septic. Folosind alte aparate şi metode de instruire ce ţin de realitatea virtuală, studenţii învaţă şi practică bronhoscopii şi colonoscopii, ca şi componente integrale ale cursurilor de gastroenterologie şi pneumologie.

Este cunoscut faptul că a învăţa medicina clinică de la pacienţi reali, în secţii de spital aglomerate, este un proces în care nu fiecare student poate lua contact cu fiecare situaţie clinică. Levine consideră că simularea cu pacienţi virtuali este o modalitate de garantare a faptului că experienţa educaţională este aceeaşi pentru toţi. "Întrucât simulatoarele sunt programabile şi reproductibile, fiecare student poate avea garanţia că primeşte spre îngrijire acelaşi pacient, cu aceleaşi probleme, unificând, astfel, sistemul educaţional. Având în vedere faptul că pacientul şi contextul clinic sunt cunoscute din timp, există posibilitatea ca abilităţile necesare pentru tratarea bolnavului să fie planificate din vreme, îmbogăţind, astfel, educaţia studenţilor. Pacientul simulat poate fi oprit, derulat înainte sau înapoi, ori repornit, astfel încât fiecare student poate să studieze în ritmul propriu şi să înveţe din încercări şi greşeli."

Un student model

Există opinii care şi-au exprimat îngrijorarea că un asemenea tip de instruire pe manechine virtuale înseamnă un pas înapoi faţă de eforturile investite, în ultimul timp, de universităţile de medicină, în deprinderea, de către studenţi, a abilităţilor de comunicare empatică, a manierelor la patul bolnavului şi a etichetei. Levine afirmă, însă, că, uneori, studenţii ajung să se implice atât de mult într-un scenariu clinic, încât sunt afectaţi dacă monitorul arată decesul pacientului.

Levine insistă asupra faptului că un simulator este un dispozitiv tehnic şi, deci, maniera cum este el încorporat în ansamblul programei de studiu depinde de modul în care este utilizat. "În timpul întâlnirilor cu pacienţii virtuali, eu predau şi accentuez aspectele de comunicare, empatie şi etichetă la patul bolnavului. Studenţii sunt încurajaţi să trateze simulatorul ca şi cum ar fi un pacient virtual. În plus, un atare gen de abilităţi sunt accentuate în timpul evenimentelor critice, când, datorită stresului major, se ştie că ele trec, în general, pe un plan secundar. Este cultivat şi lucrul în echipă, iar comunicarea cu colegii este foarte importantă atunci când analizăm profesionalismului studenţilor."

Avocaţii pacienţilor virtuali afirmă că practicarea chirurgiei este mai eficientă pe simulatoare avansate decât pe cadavre sau pe animale.1 Jeffery Hammond, profesor de chirurgie la Robert Wood Johnson Medical School, afirma: "Cred că, în final, fiecare universitate va considera că aceasta este una dintre cele mai eficiente şi rentabile moduri de pregătire a studenţilor."

Calcularea costurilor

Pentru a răspunde îngrijorărilor legate de similitudinea dintre pacienţii virtuali şi organismul uman şi de modul cum este afectată tranziţia de la simulatoare la chirurgia pe bolnavi reali, Colegiul American al Chirurgilor a propus un ghid naţional pentru centrele de simulare, cu scopul asigurării unei pregătiri uniforme a chirurgilor. Hammond menţionează şi faptul că două studii au arătat că rezidenţii în chirurgie, antrenaţi pe simulatoare, au avut un număr mai mic de greşeli şi timpi operatori mai scurţi decât cei care au primit tradiţionala pregătire de tipul "see one, do one, teach one" ("vezi, practică, învaţă pe alţii")

Costul rămâne, însă, o problemă. Sesiunile în grupe mici şi interactive, necesare pentru predarea cu simulatoare, presupun o muncă intensivă şi multe univesităţi nu au resursele umane necesare asigurării unei educaţii bazate pe simulare virtuală. Procurarea unui astfel de simulator este, de asemenea, costisitoare. Hammond afirmă că un simulator costă cel puţin 40 000 $ (21 000 Euro; 31 000 Lire sterline) şi cele dotate cu performanţe tehnice deosebite au preţuri de peste 200 000 $. Dacă se are în vedere faptul că diverse modele pregătesc diferite abilităţi, asamblarea unui laborator de bază costă cel puţin 600 000 $, iar a unuia de vârf poate ajunge la 2,5 milioane $.

Într-un raport recent, care analizează un simulator aflat în campusul Harvard Medical School, evaluările iniţiale au indicat că simularea virtuală este foarte apreciată şi tot mai mult solicitată de studenţii de la nivel clinic, dar şi preclinic. Pentru mulţi, simularea le poate permite să înţeleagă şi să reţină informaţiile mai eficient decât prin metodele tradiţionale. Mai mult, procesul de predare cu pacienţi virtuali s-a dovedit a fi integrabil, într-o manieră eficientă şi rentabilă, în programa de studiu actuală a aproape oricăror universităţi de medicină sau spitale universitare.2 Iar studenţii par să o aprecieze - feedback-ul studenţilor, în urma seminarelor de simulare, le-au indicat ca fiind foarte benefice. Levine a conchis: "Studenţii le apreciază foarte mult şi continuă să ceară tot mai mult timp pentru simulare".

BMJ 2005;13:89-132
March ISSN 0966-6494
(www.studentbmj.com/issues/05/03/life/114.php)
e-mail: v1shm@hotmail.com

University of Dundee
Vishnu B Madhok
third year medical student
mailto:v1shm@hotmail.com

Bibliografie

1 Fleg, A. Animal Behaviour. studentBMJ 2004;12:221-264.

2 Gaba DM. Anaesthesiology as a model for patient safety in health care. BMJ 2000;320:785-8.

Rate this article: 
Încă nu sunt voturi
Bibliografie: 
Traducere: 
Irina Haivas, Studentă şi StudentBMJ Advisor
Autor: