Bravada medicinei

Cu putin timp in urma am participat la o cina cu un grup de medici tineri si, ca de obicei, conversatia s-a indreptat, curand spre medicina. Evident, nu era o discutie academica despre cele mai recente succese inregistrate in ceea ce priveste procedeele chirurgicale si nici nu se citeau articole din jurnalele recente,

ci se abordau subiecte mai normale, cum ar fi, de pilda, catrastofele medicale, impersonalitatea mediului spitalicesc si lipsa de satisfactie profesionala cu obisnuitele spoieli de sange, intestine si excremente aduse in discutie.

Acestea sunt temele obisnuite ale conversatiei purtate de medicii rezidenti in timpul cinei. La inceput se spun povestioare mici si inocente, dar acestea pregatesc, asemanator unui bulgare de zapada care se mareste alunecand la vale, colectionarea unor evenimente intr-o spirala de egocentrism. Cine are tura cea mai grea? Cine lucreaza pentru cel mai putin amabil medic consultant, cu atitudinea cea mai sclavagista? Cine are de istorisit cea mai sangeroasa poveste despre traumatisme si catastrofe? Un tanar medic de familie ne povesteste despre un adolescent de 18 ani care s-a aruncat in fata trenului si a fost adus la sectia de urgente si accidente in doua ambulante. Dar urmeaza povestea medicului rezident despre moartea unui copil de sase luni, supus unor abuzuri indescriptibile de catre parintii dependenti de droguri. Povestile incep, in mod tipic, prin "Atunci cand faceam aceasta treaba" si "Asta e un fleac in comparatie cu?" Un medic de familie care lucreaza in ture, una din trei, este redus la tacere de povestile de odinioara, cand 1 din 3 era o huzureala.

Nu exista timp pentru condoleante sau pentru discutarea impactului pe care evenimentele respective le-au avut asupra a ceea ce se poate numi un grup tipic de adulti tineri care au iesit la masa in oras. Oricum, s-ar merge impotriva dramului de etos general al medicinei. Bravada pluteste in jurul mesei la fel de usor ca si aburii vinului. Nici femeile nu fac exceptie, iar doctorii mai tineri, care au mai putine povesti de istorisit, isi epuizeaza resursele, dar se gaseste intotdeauna altcineva care sa sparga tacerea.

Desigur ca nici eu nu ma comport altfel si imi lansez ultima poveste despre pacientul cu probleme psihiatrice, pe care l-am gasit intr-o balta de sange dupa ce-si taiase gatul si ambele fose antecubitale. Le relatez colegilor mei cum, fiind singurul medic din spital, am controlat situatia cu autoritate si responsabilitate. Nici o mentiune despre faptul ca ulterior am fost zdruncinat fizic si ca toata noaptea am avut vise cosmaruri. Nici o mentiune despre invidia cu care le priveam pe asistente in timp ce paraseau impreuna spitalul la sfarsitul schimbului, ca sa bea ceva si sa vorbeasca despre ce se intamplase peste zi. Ele, bineinteles, aveau la dispozitie sedinta asistentelor din ziua urmatoare pentru a comenta evenimentul care le afectase. Fiind cel mai tanar si mai proaspat membru implicat, eu am fost lasat sa-mi continui schimbul de 24 ore fara nici un alt cuvant.

Noi ca medici avem nevoie sa recunoastem ca intampinam greutati

In epoca guvernata de eforturile de imbunatatire a conditiilor de lucru ale medicilor rezidenti, aceasta continua sa fie o arie neglijata. Este bine ca oamenii, incluzandu-i aici si pe medici, sa constientizeze faptul ca nu suntem un grup de roboti insensibili, cu pielea groasa, care trec peste evenimentele traumatizante precum rata prin apa. Trebuie sa realizam adevaratul efect pe care il are meseria asupra propriei noastre persoane, reflectat de ratele alarmante ale utilizarii necorespunzatoare a alcoolului si a medicamentelor, ale sinuciderilor si divorturilor. Conditiile dificile de munca, orele suplimentare si expunerea frecventa la situatiile traumatizante ne incarca emotional si ducem aceasta povara acasa la noi. Noi folosim negarea si bravada pentru a minimaliza acest efect.

Conversatia din acea noapte nu crea imaginea unor medici tineri, aroganti si fara inima, care palavrageau despre profesiune asa cum ar fi putut gandi cei de la alte mese. De fapt, era un grup de adulti tineri ce-si jucau rolul necesar si vital de a incerca sa faca fata stresurilor pe care persoanele cu alte profesii nu si le pot imagina. Ne permitem sa ne eliberam de stres povestind astfel de istorioare atunci cand ne aflam in mijlocul unor colegi, ceea ce reprezinta propria noastra modalitate de psihanaliza. Ne usureaza povara de la sfarsitul fiecarei zile si ne ingaduie sa revenim la lucru a doua zi.

Folosim negarea si bravada pentru a minimaliza efectul acestora

Este necesara o intelegere a impactului psihologic si emotional pe care il exercita meseria asupra vietilor noastre. A ne elibera de stresul cotidian prin istorisirea unor povesti de groaza nu ar trebui sa constituie singura modalitate de a face fata situatiei cu care ne confruntam. In prezent, multe spitale ofera sprijin sub forma unor servicii de consiliere pentru medici, fiind o masura pozitiva. Majoritatea medicilor evita, insa, astfel de servicii din teama de a fi etichetati drept persoane care nu pot face fata, ceea ce ar reprezenta cea mai proasta carte de vizita pentru un medic tanar ce debordeaza de bravada profesiunii. Mai important decit sa solicitam spitalele sa ne ofere astfel de servicii este ca noi insine, in calitate de medici, sa admitem ca intampinam greutati, tocmai pentru a incepe sa le infruntam. Trebuie sa folosim toate serviciile disponibile si sa cerem ca serviciile disponibile sa fie adecvate si suficiente. Ginditi-va numai, daca vom reusi sa gasim alte supape pentru a ne elibera de stres, ce ne mai ramine de discutat la cina?

The machismo of medicine
BMJ 1999;319: 929

Rate this article: 
Average: 5 (1 vote)
Bibliografie: 
Traducere: 
Dr irina TANASESCU
Autor: