Asistenta medicala primara si ingrijirea copiilor infectati cu virusul HIV: studiu interviu prospectiv, cu o durata de sase luni

Rezumat

Obiective

Sa descrie gradul de utilizare a serviciilor de asistenta medicala primara de catre copiii infectati cu virusul HIV si sa analizeze atitudinea parintilor fata de rolul medicilor generalisti in ceea ce priveste ingrijirea copiilor lor.

Protocol de studiu:

Studiu prospectiv cu o durata de sase luni. Analiza cantitativa a "jurnalelor de contact" tinute de parinti; analiza calitativa a interviurilor fata in fata cu parintii.

Participanti:

Parintii copiilor care au primit ingrijiri medicale intr-un centru regional de referinta din Londra.

Rezultate:

Au fost recrutate pentru studiu 24 de familii (cu rata de raspuns de 80%). In 19 familii, mama era africana de culoare. Jumatate din copii au primit diagnosticul de infectie HIV simptomatica, iar cealalta jumatate, pe cel de SIDA. Toti copiii au fost inregistrati de un medic de medicina generala care cunostea istoricul bolii pentru fiecare caz in parte. Relatia dintre medicul generalist si membrii a cinci familii a fost, initial, tensionata, dar, pe parcursul efectuarii studiului, toate familiile, cu o singura exceptie, au stabilit o legatura cel putin "acceptabila". Copiii cu infectie HIV simptomatica au consultat medicul generalist, in medie, de 7,5 ori per pacient per an. Pentru cei cu SIDA, cifra corespunzatoare a fost de 5,8.

 Idei principale 

  • Cu sprijinul corespunza tor, acordat ori de cite ori a fost nevoie, de catre echipa de medici pediatri specializati in HIV, toti parintii au dorit sa fie inregistrati la un medic de medicina generala si sa deconspire infectarea cu HIV a copiilor lor
  • Parintii au continuat sa considere echipa de medici pediatri specialisti drept principala lor sursa de asistenta medicala si sa se adreseze generalistului mai ales pentru prescrieri de rutina
  • Atunci cind copilul lor prezenta simptome noi, parintii au preferat sa se adreseze direct echipei de medici pediatri specialisti, din cauza ca ei insisi nu puteau sa faca o distinctie clara intre simptomele "normale" ale copilariei si cele legate de infectia cu HIV
  • Parintii au fost reticenti cu privire la consultarea medicului generalist, deoarece au observat ca el sau ea nu se considera competent in a trata copiii infectati cu HIV, precum si pentru ca erau ingrijorati in legatura cu pastrarea confidentialitatii intr-o clinica aglomerata

Parintii au considerat echipa de medici pediatri specialisti in HIV care lucra in spital drept principalul furnizor de asistenta medicala primara. "Utilizarea" ei de catre acestia a fost "ingradita" de trei factori: propria lor "anxietate" in legatura cu delimitarea clara a simptomelor "normale" de cele determinate de infectarea cu HIV, parerea ca medicul generalist nu avea competenta sa trateze copiii infectati cu HIV si ingrijorarea lor in legatura cu pastrarea confidentialitatii in cadrul unei clinici de medicina generala.

Concluzii:

Parintii au continuat sa considere echipa de medici pediatri specialisti in HIV ca fiind principalul furnizor de asistenta medicala si sa apeleze la medicul generalist, in mare masura, doar pentru prescriptiile de rutina necesare copiilor. Pentru cresterea ulterioara a rolului jucat de generalist trebuie sa se porneasca de la relatiile existente in acel moment intre acesta si echipa de medici pediatri specialisti si sa se aiba in vedere starea de ingrijorare a parintilor.

Introducere

In principiu, medicii generalisti au un rol potential in privinta ingrijirii copiilor infectati cu HIV.1-4 Deoarece descoperirile recente in domeniul tratamentelor medicale presupun ca numarul bolnavilor care traiesc vreme mai indelungata dupa infectarea cu HIV este in crestere, se asteapta ca ingrijirea lor sa treaca, intr-o masura tot mai mare, din sarcina echipelor de specialisti din spitale in cea a comunitatii. Probabil ca sfirsitul finantarii pentru serviciile furnizate de medicii specialisti in HIV va alimenta acest proces si va sprijini ideea ca generalistii ar trebui sa se implice mai serios in ingrijirea pacientilor infectati cu HIV.5

Desi in practica de medicina generala copiii reprezinta un grup de bolnavi cu o pondere importanta in rindul pacientilor, aspectele legate de asigurarea ingrijirii celor infectati cu HIV au ramas, in mare parte, nestudiate. La sfirsitul lunii iulie 1998, testele de identificare a infectiei provocate de virusul HIV au fost pozitive in cazul a 855 de copii,6 iar programele de supraveghere antenatala sugereaza ca este posibil ca respectivul numar sa creasca.7 Discutiile privind rolul adecvat al medicului generalist impun intelegerea atit a modului in care copiii infectati folosesc asistenta medicala primara, cit si a atitudinii si a preocuparilor parintilor.

Material si metode

Studiul a fost aprobat de un comitet de etica din St Mary?s Hospital (Spitalul Sfinta Maria) din Londra.8 Intre 1 septembrie 1993 si 31 decembrie 1994, medicii pediatri din spital, specialisti in infectia provocata de virusul HIV, au tratat 64 de copii (proveniti din 60 de familii) testati si gasiti pozitivi in ceea ce priveste prezenta anticorpilor impotriva virusului HIV. Dintre acestia, 30 (proveniti din 30 de familii) au intrunit criteriile de includere in studiu, si anume: confirmarea infectarii cu virusul HIV, subiecti in viata care traiau in sud-estul Angliei si faptul ca locuiau cu un apartinator ce putea fi abordat cu usurinta in vederea interviului.

Douazeci si patru de familii (80%) au fost de acord sa participe la studiu. Ele au fost contactate pina la de sase ori intr-un interval de timp de sase luni, intre octombrie 1994 si mai 1996. Parintilor li s-a dat un jurnal unde li s-a cerut sa noteze toate serviciile de asistenta medicala si sociala primara la care au apelat. Informatiile au fost colectate lunar. In plus, un antropolog a purtat cu parintii discutii libere, cu o structura neconventionala, care au avut loc in locuintele familiilor respective. Date fiind conditiile de trai dificile ale respectivelor familii si delicatetea subiectului, interviurile personale, calitative au constituit principala metoda de culegere a informatiilor. Pe cit posibil, datele au fost strinse in urma unor conversatii firesti cu parintii, care sa le permita acestora sa defineasca in propriii lor termeni aspectele aduse in discutie.

Douazeci si patru de familii au tinut "jurnale de contact" timp de cel putin doua luni, iar 22 de familii au participat la minimum un interviu in legatura cu subiectul studiului. Au fost luate, in total, 63 de interviuri fata-n fata. Ori de cite ori era posibil, interviul se inregistra audio si, ulterior, se transcria. Transcrierea si notele de teren au fost analizate conform metodelor de analiza inductiva folosite in cercetarea calitativa.9

Rezultate

Caracteristicile lotului

Copiii inclusi in lot erau mici (mediana de virsta era de 5 ani (1 - 12), iar 14 dintre ei erau fete. Toti, cu o singura exceptie (un orfan roman), fusesera infectati prin transmitere verticala. Dintre ei, 12 au primit diagnosticul de infectie HIV siptomatica, iar 12, pe cel de boala SIDA. In 19 familii, mama era africana de culoare. In cel putin sase familii, unul sau ambii parinti murisera deja din cauza unei boli corelate cu SIDA, iar in jumatate din numarul total de familii exista doar un singur parinte.

Inregistrare, dezvaluire si calitatea relatiilor

In perioada efectuarii studiului, toate familiile au fost inregistrate la medici generalisti care fusesera informati in legatura cu infectarea copiilor cu HIV. Cel putin doua familii nu fusesera inregistrate la un generalist local, in momentul in care a fost diagnosticat copilul, iar cinci familii au semnalat existenta unor relatii tensionate cu medicul lor de medicina generala, in preajma momentului diagnosticarii. Aceasta situatie s-a observat mai ales in familiile in care copilul era cel dintii membru diagnosticat HIV pozitiv, diagnosticare efectuata, in general, dupa o perioada prelungita de boala inexplicabila, urmata de o internare de urgenta in spital. Trei familii s-au plins ca, inainte de diagnosticare, medicul lor de familie i-a tratat neglijent si nu le-a luat in serios ingrijorarea. Doua familii erau mihnite de atitudinea manifestata de medicul lor de familie dupa momentul diagnosticarii, iar doua familii erau furioase deoarece doctorul incalcase confidentialitatea prin divulgarea diagnosticului. Drept urmare, cel putin trei familii nu doreau sa apeleze in continuare la serviciile medicului lor curant. In cazurile in care familiile nu aveau un medic de familie local sau doreau sa-l schimbe, echipa de pediatri specialisti in HIV a avut un rol important in gasirea medicului generalist local interesat si dornic sa sprijine respectivele familii. Tot echipa de pediatri specialisti in HIV a avut un rol si in facilitarea descoperirii prezentei unei infectii cu HIV la copiii implicati in studiu.

Medicii de medicina generala au fost, adeseori, singurii care stiau despre infectarea copiilor cu HIV, iar in momentul in care si-au exprimat ingrijorarea si si-au oferit sprijinul, familiile in cauza le-au apreciat foarte mult atitudinea. Oricare ar fi fost experienta lor anterioara, in timpul realizarii studiului sase familii au descris relatia cu medicul lor drept "foarte buna", iar restul (cu o singura exceptie), ca fiind cel putin acceptabila.

Folosirea serviciilor de asistentamedicala primara

Frecventa contactelor cu medicii generalisti a fost diferentiata in functie de stadiul bolii copilului. Cei cu infectie HIV simptomatica au consultat medicul in medie de 7,5 ori per pacient per an (mediana era de 2,7 (0 - 25,8)),6 iar copiii cu SIDA, de 5,8 ori (mediana era de 2,1 (0 - 18,9)). In schimb, folosirea serviciilor spitalicesti s-a intensificat pe masura accentuarii severitatii infectiei cu HIV.10

Motivul cel mai frecvent invocat de parinti cu ocazia consultatiilor cu doctorul generalist a fost obtinerea repetata a unor retete pentru medicamente prescrise de echipa de specialisti pediatri. Adesea, acest fapt nu presupunea intilnirea personala cu medicul. Totusi, cei mai multi pacienti au recunoscut ca au consultat doctorul, cel putin ocazional, si pentru simptome acute familiare. Chiar si cei ce se adresau, in primul rind, echipei de specialisti pediatri, pentru a beneficia de ingrijire medicala, doreau sa poata apela, la nevoie, la medicul de medicina generala. Este probabil ca si cele trei familii ce locuiau in afara Londrei sa fi procedat aidoma sau chiar intr-o masura mult mai mare.

Dificultatea de a diferentia simptomele "normale" de cele legate de HIV

Este ciudat. Chiar daca nu are decit un simptom minor, trebuie sa-l am in vedere si sa alerg la doctor. Medicul din spital imi spune ca e posibil sa-i fie rau si ca poate asta nu are nimic de-a face cu HIV. Dar eu tot sunt ingrijorata, desi medicul imi spune adesea ca asta n-are nimic de-a face cu infectia virala.

(mama unei fetite de trei ani)

Intru mai repede in panica atunci cind este vorba despre ea, si nu despre celalalt copil. Pentru ca stiti ca trebuie sa actionezi din prima clipa, altfel poate sa fie prea tirziu. Asa ca suntem realmente ingrijorati. Inainte, daca am fi mers cu ea la medic, iar acesta ne-ar fi spus "Miine dimineata va fi sanatoasa", am fi asteptat pina dimineata. Dar in cazul ei, telefonam la nesfirsit si nu ne convine deloc sa asteptam. Pentru ca in momentul in care contacteaza vreo maladie se imbolnaveste foarte repede. Este pur si simplu la pamint.

(mama adoptiva a unei fetite de patru ani)

Factori care limiteaza implicarea medicilor generalisti

Din relatarile parintilor rezulta ca au existat trei factori principali care i-au determinat sa apeleze intr-o masura mai mica la asistenta medicala primara pentru a-si ingriji copiii infectati cu HIV.

In primul rind, chiar atunci cind copiii erau in aparenta sanatosi si nu prezentau nici un simptom, parintii erau constienti ca sanatatea lor era precara si se putea deteriora rapid in orice moment. Adesea, ei nu erau siguri de modul in care ar fi putut delimita simptomele "normale" ale copilariei de cele ale infectarii cu HIV sau erau ingrijorati la gindul ca nu stiau cum sa impiedice transformarea unor astfel de boli minore in altele mai serioase. In acest context, parintii preferau sa-si ia toate masurile de precautie, asa ca apelau direct la echipa de medici pediatri specialisti deindata ce copiii prezentau si cele mai banale simptome. Tendinta de a cauta fara intirziere ajutor specializat a fost in mod vadit incurajata de catre echipa de doctori specialisti, prin eforturile ei de a face serviciile spitalicesti cit mai accesibile pentru parintii ingrijorati. Indiferent de scopul respectivei masuri, accesul liber a avut drept consecinta faptul ca parintii mergeau direct la clinica de spital atunci cind ii ingrijora starea sanatatii copilului. Acest punct de vedere a fost incurajat chiar si de medicii generalisti care, aidoma parintilor, erau adeseori nesiguri in legatura cu semnificatia simptomelor si-i indrumau, in mod frecvent, pe copii catre spital, indiferent de problema de sanatate pentru care solicitau consultatia.

Al doilea aspect reiesit din relatarile parintilor a fost observatia lor ca medicii generalisti insisi nu se simteau destul de competenti pentru a-i ingriji pe copiii infectati cu HIV si considerau ca era mai adecvat ca acestia sa se prezinte imediat la spital, deindata ce se imbolnaveau. In multe cazuri, vizitele frecvente la spital au dus la infiriparea unei relatii apropiate intre familie si echipa de pediatri specialisti, ceea ce ducea la excluderea medicului de medicina generala. Copiii insisi erau foarte receptivi la atentia personala acordata de echipa de medici specialisti. Pentru multe familii, echipa a dobindit rolul de principal furnizor de asistenta medicala primara, astfel ca atit parintii, cit si medicul generalist considerau ca nu era in beneficiul nimanui sa mai complice situatia prin implicarea acestuia din urma.

Al treilea factor inhibitor a fost ingrijorarea parintilor in legatura cu pastrarea confidentialitatii intr-o clinica aglomerata. Virusul HIV este in mare masura stigmatizant, iar parintilor le era teama ca nu cumva copiii lor sa aiba parte de discriminare si respingere odata ce diagnosticul ar fi devenit cunoscut. Unii dintre ei nu aveau incredere in capacitatea doctorului de a pastra secretul asupra diagnosticului. Intr-adevar, cei care-si schimbasera doctorul au povestit cum medicul lor anterior deconspirase confidentialitatea diagnosticului in toata clinica. Alti parinti au subliniat ca, de fiecare data cind mergeau la doctorul respectiv, fisele de consultatie puteau fi vazute de diferite persoane, oricare dintre acestea avind posibilitatea, intentionat sau nu, sa divulge diagnosticul. Cu cit numarul de persoane din zona celor ce aveau acces la diagnostic era mai mare, cu atit crestea riscul ca el sa devina public. Parintii au considerat ca ar putea reduce la minimum riscul prin limitarea contactului lor cu medicul de familie si, in schimb, prin consultarea specialistilor din clinica de spital, care se afla intr-o zona indepartata, din punct de vedere geografic, de comunitatea lor locala.

Pareri referitoare la competenta medicilor de medicina
generala in privinta tratarii copiilor infectati cu HIV

Nu ma obosesc sa merg la medicul meu de familie. Ma duc direct la clinica daca fetita mea este bolnava. Cind consult medicii generalisti, ei ma trimit oricum la clinica ? Nu mergem prea des la medicul de familie. Ei (medicii pediatri specialisti in HIV) stiu, le-au spus. Dar daca ar fi bolnava, as duce-o, oricum, direct la el. Orice i se intimpla, o duc direct la clinica, pentru ca toti cei de-acolo ii cunosc situatia si stiu cum s-o ingrijeasca.

(mama unei fetite de trei ani)

Nu mai apelez aproape deloc la medicul de familie. Prefer sa ma duc la clinica. Aici primesc ajutor imediat, deoarece, la clinica, doctorii cunosc toata povestea. Daca apelez la medic, este asa de siciitor sa fiu nevoita sa dau atitea explicatii? Tot timpul trebuie sa-mi puna o groaza de intrebari.

(mama unui baiat de sase ani)

Daca este bolnava, (ea) nu vrea sa mearga la medic, intotdeauna ma pune sa-l chem pe doctor (cel din echipa de specialisti in HIV). Ne este mai usor sa o ducem direct la (medicul specialist). Cind (ea) nu se simte bine, prefera sa mearga la (medicul specialist), pentru ca (doctorul) discuta cu fetita si cred ca (ea) considera ca (doctorul) stie ce vrea ea. Se simte mult mai bine daca merg cu ea la (medicul specialist) decit daca il chem pe medicul de familie.

(mama unei fetite de patru ani)

Discutie

Relatarile parintilor copiilor infectati cu HIV privind relatia lor cu medicul generalist au fost obtinute in urma unor interviuri calitative, luate pe parcursul unor perioade lungi de timp. Rezultatul este o imagine detaliata si contextualizata a experientei lor, desi folosirea abordarii calitative implica si faptul ca studiul este bazat numai pe un numar relativ mic de familii, care au frecventat doar o singura clinica londoneza.

Desi au existat anumite diferente la nivelul familiilor, imaginea de ansamblu pe care o ofera studiul de fata ilustreaza faptul ca medicii de medicina generala au un rol relativ limitat in ingrijirea copiilor infectati cu HIV, in principal in ceea ce priveste prescrierea de medicamente obisnuite (folosite zi de zi). In mod virtual, toti parintii au considerat echipa de pediatri specialisti in HIV drept principalul furnizor de asistenta medicala. Desi aveau o relatie amiabila si cu medicul de familie, multi parinti au declarat ca "nu merg niciodata la medicul generalist".

De ce sunt parintii reticenti in ceea ce priveste implicarea medicului lor de familie in ingrijirea copiilor lor infectati cu HIV ?

Studiile anterioare au evidentiat ingrijorarea pacientilor in ceea ce priveste pastrarea confidentialitatii in cadrul unei clinici de medicina generala.5,11-13 In prezentul studiu, asemenea preocupari au fost strins legate de teama ca diagnosticul sa nu ajunga la cunostinta celorlalti membri ai comunitatii, iar copiii sa nu devina, astfel, subiect de stigmatizare si discrimina re in respectiva comunitate. Acestea par sa fie temerile cel mai greu de inlaturat, deoarece sunt generate de conduita aleasa de echipa de medici si de implicarea comunitatii, aspecte esentiale ale asistentei medicale primare.

Un al doilea factor identificat anterior a fost opinia potrivit careia medicilor de medicina generala le lipsesc cunostintele si experienta privind infectia cu HIV si SIDA,11 in timp ce personalul spitalului este intr-o masura mai mare specializat in tratarea respectivelor afectiuni.14-16 Acest punct de vedere a fost impartasit si de familiile incluse in studiu, desi ele au subliniat ca opinia lor a fost determinata, pe de-o parte, de atitudinea medicilor de familie - care ii indrumau intotdeauna catre clinica -, iar pe de alta parte, de actiunile echipei de medici specialisti care le furniza acel tip de acces liber si de serviciu personal asociate, in mod obisnuit, cu ingrijirea medicala primara.

Un al treilea factor, citat in mod frecvent - teama de a nu se confrunta cu o reactie lipsita de intelegere in fata diagnosticului11-14 - nu a fost declarat de familiile implicate in studiul de fata. Pentru o cincime din respectivele familii, diagnosticul de infectie cu HIV le-a produs dificultati in ceea ce priveste relatiile personale, iar trei dintre ele, ca urmare, si-au schimbat medicul de familie, insa in momentul realizarii studiului toate familiile investigate erau multumite de legatura lor cu medicul de familie. Reiese, asadar, ca acest factor limitativ poate fi depasit relativ usor daca se fac eforturi ca pacientii sa-si gaseasca medici de familie dispusi sa-i sprijine si sa-i inteleaga.

Ingrijorarea cu privire la pastrarea confidentialitatii intr-o clinica

O astept pe secretara sau pe altcineva care sa se uite peste insemnarile din foaia de observatie si sa spuna HIV. Sunt cam speriata deoarece este scris acolo, in insemnarile sale. Sunt putin ingrijorata fiindca in jurul meu sunt oameni care il asteapta pe medic si mi se face frica la gindul ca cineva va spune ca baiatul meu are HIV. Ea (asistenta) n-a spus inca nimic, doar citeste insemnarile. {titi, daca esti ingrijorat in legatura cu ceva si nu ai o programare, poti intra in birou, de unde ti se dau insemnarile care te privesc. Cred ca situatiile de genul asta nu reprezinta, de fapt, mare lucru, dar nu poti sa stii ce va zice lumea.

(mama unui baiat de doi ani)

Ultima oara cind am vazut-o (pe asistenta medicala care face vizite la domiciliu) la centrul de sanatate, nu mi-a placut modul in care imi vorbea despre HIV atunci cind asculta toata lumea. Asa ca nu vreau sa ma mai intorc acolo vreodata.

(mama unei fetite de sase ani)

Suntem norocosi deoarece acum avem un medic de familie bun. Ea stie. Primul doctor ne-a indrumat catre spital (nu la spitalul unde se desfasoara studiul), iar de acolo i s-a spus totul, fara sa ni se ceara permisiunea. Ceea ce a fost al naibii de rau. {i dupa asta, doctorul a raspindit vestea in toata clinica. Asa ca am plecat de-acolo. Am inclus incidentul in plingerea oficiala pe care am facut-o impotriva medicului specialist.

(mama unei fetite de cinci ani)

In literatura de specialitate nu a fost consemnat pina la ora actuala un al patrulea factor. Studiile anterioare au facut distinctie intre aspectele aparute ca urmare a infectiei cu HIV si cele fara legatura cu aceasta si, de asemenea, au aratat ca pacientii sunt mult mai dispusi sa apeleze la medicul de familie pentru aspecte considerate de ei a nu avea legatura cu HIV.5 Un element distinctiv ce se remarca la familiile din studiul de fata este opinia parintilor despre cit de dificil sau de neadecvat este sa faci o astfel de distinctie in ceea ce-i priveste pe copiii infectati cu HIV. In contextul unei asemenea nesigurante din partea parintilor, s-ar putea sa fie mai greu sa se gaseasca un mandat medical clar pentru medicul de familie.

Care este rolul medicilor de medicina generala?

Nu inseamna, insa, ca medicii de medicina generala nu au nici un rol in privinta ingrijirii copiilor infectati cu HIV. Parintii i-au apreciat pe medicii generalisti nu neaparat pentru competenta lor profesionala, cit mai ales pentru sprijinul emotional si practic furnizat de ei. Pe masura ce tratamentele medicamentoase ale copiilor devin mai complexe si solicita eforturi din ce in ce mai mari pentru a fi implementate, este posibil ca medicilor de medicina generala sa li se solicite in continuare un astfel de sprijin. Totusi, se impune ca orice crestere ulterioara a rolului medicilor generalisti sa ia in considerare serviciile locale existente si relatiile cu furnizorii de servicii de asistenta medicala specializati, precum si preocuparile parintilor in legatura cu o mai profunda implicare a medicilor generalisti in privinta ingrijirii copiilor infectati cu HIV.

Cele doua casete - calitatea relatiei cu medicul generalist si utilizarea serviciilor de asistenta medicala primara - pot fi regasite in versiunea electronica a prezentei lucrari, de pe website-ul BMJ.

Doamna Jo Dodge a contribuit la recrutarea familiilor, iar Doamna Katy Paper a recrutat familiile, a purtat interviurile si a transcris benzile inregistrate.

Au contribuit: MB si EB au avut ideea realizarii studiului si au analizat informatiile. MB a conceput protocolul, a coordonat studiul si a scris lucrarea. SW si DM au contribuit la conceperea si managementul studiului. Toti autorii au contribuit la redactarea finala a lucrarii. MB este garant pentru prezentul studiu.

Finantare: Studiul a fost finantat printr-un fond primit din partea Departamentului pentru Sanatate.

Conflict de interese: Nici unul declarat

General practice and the care of children with HIV infection: 6 month prospective interview study
BMJ 1999;319:232-5

Mary Boulton, Eddy Beck, Sam Walters, David Miller
Department of Epidemiology and Public Health, Imperial College School of Medicine, London W2 1PG,
Mary Boulton, senior lecturer
Eddy Beck, senior lecturer
David Miller, emeritus professor Department of Paediatrics, Imperial College School of Medicine
Sam Walters, senior lecturer

Correspondence to: Dr Boulton m.boulton@ic.ac.uk

1. Singh S, Mansfield S, King M. Primary care and HIV infection in the 1990s. Br J Gen Pract 1993; 43: 182-183.

2. Smith S, Robinson J, Hollyer J, Bhatt R, Ash S, Shaunak S. Combining specialist and primary health care teams for HIV positive patients: retrospective and prospective studies. BMJ 1996; 312: 416-420.
3. King M. London general practitioners' involvement with HIV infection. J R Coll Gen Pract 1989; 39: 280-284.

4. Madge S, Mocroft A, Olaitan A, Johnson M. Do women with HIV infection consult with their GPs? Br J Gen Pract 1998; 48: 1329-1330.

5. Sheldon J, Murray E, Johnson A, Haines A. The involvement of general practitioners in the care of patients with human immundodeficiency virus infection: current practice and future implications. Fam Pract 1993; 10: 396-399.

6. Communicable Diseases Surveillance Centre. AIDS and HIV infection in the United Kingdom: monthly report. Commun Dis Rep CDR Weekly 1998; 8: 386.

7. Nicoll A, McGarrigle C, Brady A, Ades A, Tookey P, Duong T, et al. Epidemiology and detection of HIV-1 among pregnant women in the United Kingdom: results from national surveillance 1988-96. BMJ 1998; 316: 253-258.

8. Boulton M, Walters S, Miller D, Beck E. The experience of families of children with HIV infection. London: Department of Epidemiology and Public Health, Imperial College School of Medicine , 1997.

9. Fitzpatrick R, Boulton M. Qualitative methods for assessing health care. Qual Health Care 1994; 3: 107-113.

10. Beck E J, Griffith R, Mandalia S, Beecham J, Boulton M, Walters M, et al. The hospital and community services study of families with HIV infection: use and cost of community service provision. London: Department of Epidemiology and Public Health, Imperial College School of Medicine , 1997.

11. Mansfield S, Singh S. The general practitioner and human immunodeficiency virus infection: an insight into patients' attitudes. J R Coll Gen Pract 1989; 39: 104-105.

12. Clarke A. Barriers to general practitioners caring for patients with HIV/AIDS. Fam Pract 1993; 10: 8-13.

13. Shaw M, Tomlinson D, Higginson I. Survey of HIV patients' views on confidentiality and non-discrimination policies in general practice. BMJ 1996; 312: 1463-1464.

14. King M. AIDS and the general practitioner: views of patients with HIV infection and AIDS. BMJ 1988; 297: 182-184.

15. Guthrie B, Barton S. HIV at the hospital/general practice interface: bridging the communication divide. Int J STD AIDS 1995; 6: 84-88.

16. Huby G, Porter M, Bury J. A matter of methods: perspectives on the role of the British general practitioner in the care of people with HIV/AIDS. AIDS Care 1998; 10(suppl 1): 583-588.

Rate this article: 
Încă nu sunt voturi
Bibliografie: 
Traducere: 
Dr Claudia-Livia IDORASI
Autor: