Trimiterea unui articol către mai multe reviste: o metodă de scurtare a timpului până la publicare?

Majoritatea revistelor medicale nu permit ca un articol să fie trimis, concomitent, la mai mult de o singură publicaţie. Necesitatea de a trimite, succesiv, acelaşi articol este un factor important care contribuie la întârzierea publicării rezultatelor studiilor

Propunem ca revistele să le permită autorilor să-şi trimită articolele la două sau mai multe publicaţii în acelaşi timp. Acest lucru ar trebui să ducă la o competiţie mai strânsă între reviste şi ar scurta perioadele de întârziere, fapt benefic atât pentru pacienţi cât şi pentru autori.

Publicarea duce la întârzieri

Publicarea la vreme a datelor obţinute în cursul activităţii de cercetare este crucială, deoarece întârzierile au un efect negativ asupra sănătăţii pacienţilor. Într-un bilanţ asupra cercetărilor privind SIDA, Ioannidis a constatat că între momentul finalizării unui experiment şi cel al publicării datelor obţinute există o întârziere de la 1,7 la trei ani, aceasta fiind semnificativ mai mare în cazul studiilor controlate soldate cu rezultate negative.1 Un studiu referitor la evaluările economice a arătat că, în general, rezultatele economice au fost publicate la doi ani după cele clinice.2 Din punct de vedere moral, dar şi etic, toţi cei implicaţi în procesul de cercetare au datoria de a-şi prezenta datele cât mai repede posibil. Un impediment important în calea publicării şi răspândirii informaţiilor este, deseori, chiar cercetătorul. Multor oameni de ştiinţă le ia prea mult timp să-şi noteze rezultatele. Un alt factor esenţial este trimiterea succesivă a articolelor, datorată faptului că autorii trebuie să le transmită, de fiecare dată, unui singur jurnal.

Procesul de publicare

Autorii ce intenţionează să trimită un manuscris pe care îl consideră de înaltă calitate şi de interes general se pot gândi la o revistă de medicină generală (BMJ, JAMA, Lancet, New England Journal of Medicine etc.). Toate dau un răspuns destul de rapid. Chiar şi aşa, cu excepţia cazului în care articolul este considerat potrivit pentru secţiunea de publicaţii "rapide", luarea unei decizii poate dura, de regulă, de la şase la opt săptămâni. Dacă decizia este pozitivă (de obicei fiind necesare corecţii), studiul este publicat în câteva luni de la primirea manuscrisului final.

 

Numeroase articole nu sunt acceptate, însă, de prima revistă vizată de autor şi este necesară retrimiterea lor la o a doua sau o a treia publicaţie. În mod ironic, experienţa arată că lucrările cele mai interesante şi cu o metodologie solidă sunt, deseori, întârziate cel mai mult, pentru că sunt trimise revistelor competitive şi des citate. Pe de altă parte, mulţi autori ţintesc prea sus şi contribuie la întârzierea publicării. Se întâmplă, totuşi, frecvent, ca un articol să fie respins de două sau de trei ori până ce este, în sfârşit, acceptat. Într-adevăr, jurnalele importante resping majoritatea articolelor primite.

Întrucât experienţa noastră ne arată că astfel de întârzieri sunt des întâlnite, am făcut un mic studiu al autorilor corespondenţi ai studiilor cu control statistic. Am căutat pe Web of Science utilizând sintagma "randomised controlled trial" pentru o singură lună (ianuarie 2004). Am transmis e-mail-uri la 95 de autori corespondenţi, întrebându-i de câte ori au trimis un articol până a fost acceptat. Dintre cei 40 care au răspuns, aproape jumătate (18 din 40) au trimis un articol la două sau mai multe reviste şi pentru un sfert dintre ei, intervalul de timp până la publicare a fost de minimum 20 de luni (în comparaţie cu 12 luni, cât a durat pentru cei cărora li s-a publicat articolul de la prima abordare a unei reviste). O asemenea întârziere nu apare doar din vina jurnalelor: câţiva autori poate nu au fost eficienţi în retrimiterea manuscriselor. În mare parte, o atare situaţie se datorează faptului că revistele cer ca un articol să fie trimis, pe rând, câte unei singure publicaţii.

Trimiterea repetată

Revistele solicită o trimitere repetată din mai multe motive, unul dintre ele fiind că astfel se reduce concurenţa dintre publicaţii. Altman descrie metodele variate pe care le utilizează revistele pentru a menţine un avantaj, pentru a le creşte circulaţia şi profitul.3, 4 Într-un astfel de context trebuie privită trimiterea repetată. Atâta timp cât un articol e trimis la o revistă, el nu poate fi trimis şi la o alta, pentru o posibilă publicare; astfel, de fapt, revista deţine un monopol temporar asupra articolului.

Dacă articolul e respins, revista suferă pierderi de timp şi de costuri, datorate analizei şi evaluării articolului. Cercetătorii şi cei interesaţi de rezultatele ei pierd, de asemenea, de pe urma respingerii unei lucrări. Întârzierea publicării poate afecta atât cariera cercetătorilor (publici sau pierzi) cât şi statutul financiar al instituţiilor în care lucrează, căci distribuţia fondurilor pentru cercetarea publică este decisă, parţial, de un exerciţiu de evaluare a cercetării. Consumatorii de cercetare (pacienţi, doctori, factorii de decizie ai politicilor sanitare) au de pierdut pentru că rezultatele unui tratament eficient sau neeficient rămân necunoscute. O metodă sugerată acum câţiva ani pentru rezolvarea unei asemenea probleme a fost trimiterea simultană a articolelor la mai multe publicaţii.4

Trimiterea simultană

Trimiterea concomitentă este diferită de publicarea în duplicat prin faptul că, odată acceptat de o revistă, manuscrisul va fi retras de la o alta la care a fost trimis. Trimiterea simultană poate fi potenţial benefică pentru a reduce întârzierile produse de transmiterea repetată. De exemplu, un autor poate trimite un articol la un jurnal cu caracter general şi la unul specializat. Dacă primul a acceptat articolul, el poate fi retras de la publicaţia specializată. Pentru a evita încurajarea publicării duble, revistele ce adoptă o politică de trimitere concomitentă le-ar putea solicita autorilor să-i informeze despre celelalte reviste cărora li s-a trimis articolul. Scrisorile de acceptare sau de respingere pot fi trimise nu doar autorilor, ci şi celorlalte reviste. Acest lucru ar preveni publicarea dublă şi nu i-ar mai lăsa pe autori să aştepte până la primirea unei oferte mai bune de la alte publicaţii.

Un astfel de sistem ar duce nu numai la grăbirea procesului de publicare a descoperirilor importante, ci şi la o competiţie, între publicaţii, pentru cele mai bune articole. Cunoaşterea faptului că şi alte jurnale concurente studiază acelaşi articol ar fi un stimulent puternic pentru o studiere rapidă a manuscrisului şi pentru luarea unei hotărâri finale. Într-adevăr, cei care intră repede într-o astfel de competiţie ar beneficia, după părerea noastră, de primirea unor articole de o calitate mai bună. De exemplu, dacă Lancet şi BMJ ar fi singurele jurnale care ar accepta trimiterea articolelor în acelaşi timp, mulţi autori ar fi tentaţi să se adreseze cu prioritate celor două reviste, în detrimentul altora cu caracter general.

Idei principale

Majoritatea revistelor nu permite autorilor să trimită, concomitent, un manuscris la un alt jurnal

Cele mai multe manuscrise sunt trimise la două sau trei publicaţii până să fie acceptate

Trimiterea simultană ar putea să reducă întârzierile de publicare şi să iniţieze o competiţie între jurnale

Pentru a evita publicarea în două reviste ar putea fi luate măsuri de siguranţă

Deşi ar fi în competiţie printr-un astfel de sistem, revistele ar putea avea şi colaborări ca, de exemplu, cea dintre BMJ şi British Journal of Obstetrics and Gyinaecology. Autorii unui manuscris legat de obstetrică, dar care ar putea interesa un public cititor de medicină generală ar urma să trimită articolul la ambele reviste. Dacă BMJ ar aprecia că lucrarea nu prezintă suficient interes pentru o audienţă generală, nu s-ar mai pierde timp şi ar fi luată în considerare de către o revistă de specialitate prestigioasă.

Discuţii

Trimiterea simultană a unui articol la mai multe reviste ar putea iniţia, între publicaţii, puternice forţe competiţionale pentru acceptarea celor mai bune manuscrise. Un astfel de sistem este admis în câteva domenii. Piron şi-a comparat propria experienţă în sfera redactării şi trimiterii de articole la reviste de economie, finanţe, matematică şi psihologie care nu aprobă trimiterea concomitentă a manuscriselor, cu cea a publicaţiilor juridice care admit metoda.5 El subliniază faptul că revistele juridice din SUA "au cel mai rapid timp de răspuns de pe planetă".

Jurnalele pot avea şi alte motive, în afară de împiedicarea competiţiei, pentru a nu agrea un asemenea mod de trimitere a articolelor, care ar spori volumul de muncă al personalului prin creşterea numărului de manuscrise. Pentru unele jurnale, suplimentarea răspunderii administrative n-ar fi deloc avantajoasă, fiindcă ar putea încetini procesul de luare a deciziilor şi ar da posibilitatea unei altei reviste să publice articolul înainte. Fiind private de şansa de a publica articolul, ele ar face doar cheltuielile pentru trimiterea manuscrisului către corectori etc.

Ar creşte şi volumul de muncă al cercetătorilor care ar trebui să verifice un număr mai mare de articole. Este o povară pe care mulţi dintre noi ar accepta-o pentru a grăbi timpul de răspuns. Într-adevăr, ca o condiţie a acceptării trimiterii simultane a articolelor, revistele ar putea stabili ca unul sau mai mulţi dintre autorii care au trimis manuscrise să fie de acord să verifice o altă lucrare sosită, recent, spre a fi publicată.

Volumul de muncă ar scădea atât pentru jurnale cât şi pentru corectori, dacă ar fi adoptat un model de trimitere multiplă bazat pe colaborare. Printr-un astfel de model, o revistă ar aproba trimiterea concomitentă a articolele doar cu condiţia ca manuscrisul să ajungă la un jurnal partener. Ambele publicaţii ar putea împărţi munca de verificare, iar personalul de la una dintre ele s-ar ocupa de partea administrativă.

Câteva reviste utilizează un sistem de tip "autorul plăteşte" - de exemplu, publicaţiile BioMed Central. E posibil ca jurnalele sa aibă o politică de trimitere simultană a unui singur articol sau un sistem de plată multiplă. Aceasta ar da posibilitatea unei reviste să compenseze ceva din costurile crescute, datorate pierderii unui articol în favoarea unui jurnal rival, dar ar şi diminua cererea pentru serviciul respectiv. O asemenea metodă n-ar fi, însă, chiar ideală, ţinând cont de faptul că unele organizaţii îşi permit să plătească mai bine ca altele. Mai mult, este mai sigur că autorii ar plăti dacă au rezultate pozitive, nu negative. Dacă lucrările cu rezultate negative vor avea posibilitatea să fie trimise gratuit, problema s-ar putea echilibra.

La ora actuală există câteva modele de trimitere multiplă. Revistele ar putea să adopte oricare dintre metode şi chiar s-o experimenteze cu ajutorul diferitelor modele ce utilizează un studiu statistic.

Contribuţii şi surse: DT şi JA au discutat, iniţial, ideea lucrării. SC, JD şi EP au oferit sugestii pentru articol. SC, JD şi EF au găsit un eşantion de articole şi au alcătuit un chestionar scurt, trimis prin e-mail, autorilor corespondenţi. Toţi autorii au transmis email-uri autorilor. JD a confruntat şi a analizat rezultatele sondajului. DT este garantul.

Conflict de interese: Toţi autorii au un interes profesional pentru ca manuscrisele să le fie publicate cât mai repede.

Submission to multiple journals: a method of reducing time to publication?

BMJ 2005;330:305-7

York Trials Unit,Department of Health Sciences,University of York,York YO10 5DD
David J Torgerson
professormailto:D%20J%20Torgerson%20djt6@york.ac.uk

Joy Adamson
lecturer
Sarah Cockayne research fellow
Jo Dumville research fellow
Emily Petherick research fellow

Procesul prin care un manuscris este acceptat de o revistă poate fi îndelungat, ceea ce duce la întârzierea expunerii datelor obţinute în cercetarea clinică. Publicarea ar putea fi grăbită dacă li s-ar pemite autorilor să-şi trimită un articol la mai multe reviste, simultan

Bibliografie

1 Ioannidis JPA. Effect of the statistical significance of results on the time to completion and publication of randomized efficacy trials. JAMA 1998;279:281-6.

2 Greenberg D, Rosen AB, Olchanski NV, Stone PW, Nadai J, Neumann PJ. Delays in publication of cost utility analyses conducted alongside clinical trials: registry analysis. BMJ 2004;328:1536-7.

3 Altman LK. The Ingelfinger rule, embargoes, and journal peer review: part 1. Lancet 1996;347:1382-6.

4 Altman LK. The Ingelfinger rule, embargoes, and journal peer review: part 2. Lancet 1996;347:1459-63.

5 Piron R. They have the world on a queue. Challenge 2001;Sep. http://www.findarticles.com/cf_0/m1093/5_44/79151031/p1/article.jhtml? term=(accessed 13 Sep 2004).

Rate this article: 
Încă nu sunt voturi
Bibliografie: 
Traducere: 
Dr. Raluca Darabă
Autor: