Îngrijirile medico-sociale în context european

Îngrijirile de sănătate medico-sociale cuprind atât serviciile, politicile, legile şi reglementările referitoare la tratamentul medical al persoanelor cu disfuncţii şi îmbolnăviri cât şi politica, reglementările şi instituţiile destinate prevenirii îmbolnăvirilor şi promovării sănătăţii.

Sistemul de îngrijiri de sănătate este destinat promovării sănătăţii populaţiei prin mijloace referitoare la prevenire, tratament şi îngrijire. De asemenea, sistemul este menit să ajute la atingerea satisfăcătoare a bunăstării oamenilor în familie, la locul de muncă, la şcoală şi în mediul lor ambiant.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii, instituţiile europene şi autorităţile naţionale sanitare sunt preocupate intens de domeniile îngrijirilor medico-sociale şi de impactul lor asupra indicatorilor de sănătate publică. Astfel, au fost formulate câteva puncte de vedere privind politicile de îngrijiri medico-sociale, în care sunt implicate autorităţile statului din mai multe sectoare de activitate, nu numai din cel medical sau de protecţie socială.1, 2

Ca punct de plecare pentru politica de îngrijiri de sănătate au fost formulate următoarele scopuri: extinderea speranţei unei vieţi sănătoase pentru populaţie; prevenirea deceselor evitabile; îmbunătăţirea calităţii vieţii pentru persoanele cu boli pe termen lung sau cu disfuncţii; ameliorarea sănătăţii prin intermediul prevenirii.

Domeniul îngrijirilor de sănătate poate fi divizat în două categorii: îngrijiri de sănătate curative somatice (care ţin de/sau afectează corpul) şi îngrijirile de sănătate mentală, unde problema centrală o reprezintă disfuncţionalităţile mentale sau sociale ale omului. Îngrijirile asociate actului medical, cum ar fi cele spitaliceşti şi cele legate de tratamentul acordat de medicul de familie, sunt, de asemenea, componente ale îngrijirilor de sănătate, incluzând şi aspecte sociale.

Îngrijirile de sănătate curative somatice sunt destinate tratamentului îmbolnăvirilor acute şi cronice de natură fizică. Obiectivul este de-a furniza îngrijiri cât mai aproape de domiciliu şi cât de mult timp posibil. O mare atenţie se acordă controlului costurilor şi capacităţii, guvernul fiind, în majoritatea ţărilor Uniunii Europene (UE), cel care joacă un rol major în reglementarea acestui sector.

Îngrijirile de sănătate mentală sunt direcţionate către tratamentul şi îngrijirea celor cu probleme mentale şi/sau disfuncţii psihice. Domeniul poate fi împărţit în îngrijiri ambulatorii şi îngrijiri de tip rezidenţial. Cu toate acestea, o clasificare comună este cea a celor cinci circuite separate, adică: îngrijirile pentru copii şi tineri; îngrijirile pentru adulţi; îngrijirile pentru vârstnici; îngrijirile pentru persoanele dependente şi pentru pacienţii cu probleme psihice.

Domeniul politicii îngrijirilor de sănătate şi bunăstării populaţiei cuprinde următoarele categorii de îngrijiri, adresate anumitor grupuri sociale, culturale sau aflate în situaţii limită:1, 3 (a) politica privind tineretul; (b) politica privind îngrijirile pentru persoanele cu handicap; (c) politica îngrijirilor persoanelor în vârstă; (d) politica îngrijirilor minorităţilor etnice şi religioase; (e) munca în comunitate; serviciile sociale; (f) îngrijirile în caz de criză.

(a) Politica privind tineretul se concentrează, în principal, pe dezvoltarea copiilor şi tinerilor prin crearea unui mod de viaţă sănătos şi pe integrarea lor în societate. Pentru a se atinge cele două scopuri sunt necesare câteva măsuri şi servicii specifice, deoarece copiii, în special cei mici, au nevoie de protecţie şi de asistenţă. Astfel, a fost creată reţeaua europeană de şcoli pentru promovarea sănătăţii, care cuprinde peste 500 de unităţi de învăţământ pilot, cu 400 000 de elevi din peste 40 de ţări.4 Îngrijirile cuprind protecţia tinerilor şi îngrijirile voluntare pentru aceştia. Protecţia tinerilor se bazează pe aplicarea măsurilor legislative. Ministerul Justiţiei din ţările UE este responsabil de acest domeniu şi trebuie să posede propriile sale servicii, cum ar fi comitetele de protecţie şi îngrijire a copiilor, agenţiile de pază şi facilităţile legislative de îngrijire pentru cei tineri. Astfel, tinerii care intră în conflict cu legea pot fi plasaţi într-o instituţie rezidenţială sau sub pază. Îngrijirile voluntare pentru tineri constau în îngrijiri ambulatorii sau rezidenţiale, precum şi dintr-o combinaţie a lor. Autorităţile regionale sunt responsabile de aceste îngrijiri, care trebuie să fie finanţate de guvern. Politica preventivă pentru tineri este obligatoriu să fie susţinută de autorităţi, prin finanţarea anumitor servicii (centrele de tineret, centrele de consiliere şi informare a tineretului, centrele comunitare în care au loc multe activităţi pentru tineri şi copii).1 Există şi organizaţii voluntare ce se ocupă de activităţi de petrecere a timpului liber şi sport. De asemenea, şcoala, poliţia, comunitatea şi instituţiile pentru tineri sunt stimulate să coopereze pentru a promova o modalitate cât mai directă de rezolvare a problemelor tinerilor - abandonarea şcolilor prematur, problemele legate de consumul de droguri şi alcool, comportamentul agresiv şi vandalismul, sprijinirea părinţilor, depistarea prematură a dezvoltării disfuncţiilor la copii. Guvernul finanţează politica privind tineretul prin acordarea de fonduri la nivel regional, care au responsabilitatea de-a aloca aceşti bani. Îngrijirile de zi ale copiilor sunt finanţate, combinat, prin contribuţii guvernamentale, contribuţii de la "corporaţii" ori de la companii, instituţii şi cele ale părinţilor.

Problemele ce se ivesc în mod curent sunt determinate de diferitele moduri de finanţare şi de diferenţele legate de împărţirea responsabilităţii la nivel naţional, regional şi local, care fac dificil de aliniat, în ţările Europei, variatele puncte de vedere ale sistemelor de asistenţă juridică pentru tineri şi de îngrijiri de sănătate. Politica guvernamentală este direcţionată către depistarea prematură a potenţialelor dezvoltări sau situaţii problematice.

În viitor va fi necesară elaborarea unor metode prin care să se estimeze eficienţa acordării asistenţei. Este de acum un lucru bine cunoscut că ajutorul şi asistenţa acordate tinerilor n-ar trebui să fie descrise prin prisma duratei tratamentelor într-o instituţie particulară, ci a acţiunilor ce trebuie îndeplinite, de către cine şi cu ce rezultate palpabile.

(b) Politica privind persoanele cu handicap se concentrează pe principiul posibilităţilor egale. În cadrul acestei politici, principalele chestiuni în discuţie sunt integrarea fizică (traiul într-o ambianţă normală), integrarea funcţională (utilizarea serviciilor curente, de zi cu zi) şi integrarea socială (participarea în câmpul muncii şi în societate). În medie, 10% din populaţia globului are un handicap, în Europa existând circa 80 de milioane de persoane cu dizabilităţi.5 Pentru realizarea acestor scopuri este nevoie de sprijinirea şi compensarea serviciilor. În ţările UE există servicii rezidenţiale pentru cei care nu se pot descurca singuri, în pofida sprijinului acordat. Îngrijirile pentru persoanele cu handicap sever includ furnizarea unor servicii speciale (se face distincţia între handicapul fizic şi cel mental). O mare parte a îngrijirilor acordate persoanelor cu handicap sunt direcţionate către sectoare care nu ţin de îngrijiri, ci de bunăstare, cum sunt educaţia, angajarea, securitatea socială, traficul şi condiţiile de locuit. Pentru majoritatea persoanelor cu handicap fizic sunt suficiente îmbunătăţirile aduse locuinţelor şi la locul de muncă, posibil suplimentate cu dispozitive medicale specifice şi asistenţă acordată prin îngrijiri de sănătate zilnice. Uneori, este, totuşi, necesară plasarea persoanei cu handicap în instituţii specializate, ce acordă îngrijiri de scurtă durată (reabilitare) sau de lungă durată (de exemplu, şcoli pentru nevăzători). Pentru persoanele cu handicap mental se intenţionează să li se permită să rămână în propria lor familie şi să aibă dreptul de-a participa la viaţa socială pe cât posibil; pentru asemenea categorii de persoane există o gamă de servicii similare celor pentru cele cu handicap fizic. Serviciile sociale pentru persoane cu handicap oferă servicii ambulatorii specializate, care includ informare, consiliere şi monitorizare, plus asistenţă. În ultimul timp, îngrijirile acordate persoanelor cu handicap s-au schimbat de la asistenţa pe scară largă şi consiliere, la instituţiile de îngrijiri la scară redusă şi la domiciliu.

(c) Îngrijirile pentru persoanele în vârstă reprezintă o problemă centrală a serviciilor sociale. Vârstnicii trebuie să fie capabili să participe la viaţa publică într-o măsură cât mai mare şi vreme cât mai îndelungată. Este necesar ca vârstnicii să poată locui pe cont propriu cât de mult timp posibil, cu asistenţă suplimentară în caz de necesitate. Vârstnicii care nu mai pot avea grijă de ei pot fi admişi într-un cămin de îngrijiri de tip nursing sau într-un cămin pentru bătrâni.6 În afara căminelor sprijinite de guverne, există variate servicii private pentru cei în vârstă. Îngrijirile profesioniste la domiciliu cuprind totalitatea îngrijirilor tip nursing, cu supravegherea şi monitorizarea celor ce necesită asistenţă la domiciliu (îngrijiri acordate de organizaţii specializate ori de familie, îngrijiri maternale şi servicii de nursing regionale). În mod curent, în toată Europa, numărul organizaţiilor mari, de îngrijiri la domiciliu, care combină cele trei domenii de activitate, este în creştere. Persoanelor bolnave, aflate în stadiul terminal, li se oferă îngrijiri intensive, la domiciliu.

(d) Minorităţile etnice şi religioase trebuie să aibă, pe cât de mult posibil, acces la serviciile de îngrijiri şi să beneficieze de serviciile de ordin general existente. Ar trebui să fie posibil ca grupurile minoritare, etnice şi religioase să-şi menţină şi să-şi dezvolte cultura lor nativă. Persoanele aparţinând unor culturi diferite trebuie să fie privite şi tratate ca fiind egale. Din aceste motive, autorităţile, fie ele naţionale, regionale sau municipale, subvenţionează, adesea, organizaţiile grupurilor minoritare.

(e) Munca în comunitate cuprinde servicii de tipul centrelor comunitare, centrelor de tineret, nursingului de zi şi facilităţilor de joacă. O caracteristică a muncii în comunitate o reprezintă faptul că mare parte a muncii este prestată pe bază de voluntariat. De-a lungul ultimilor ani, munca în comunitate a contribuit într-o măsură tot mai mare la soluţiile variatelor probleme sociale, la încurajarea cooperării între diferite organizaţii, precum şi în ceea ce priveşte reintegrarea indivizilor şi grupurilor în societate.

(f) Serviciile sociale cuprind atât asistenţa materială cât şi cea non-materială, cu excepţia furnizării de beneficii de securitate socială, de care se ocupă organizaţii separate şi serviciile sociale municipale. Departamentul serviciilor sociale este responsabil de mai multe sarcini: servicii sociale de ordin general, direcţionate spre îmbunătăţirea modului de comportare personal şi social; informare şi consultanţă (în acest caz, se concentrează pe furnizarea de informaţii şi sfaturi referitoare la securitate socială, muncă şi plată, afaceri privind consumatorii, taxe, restructurarea datoriilor şi divorţul); alte servicii sociale (de exemplu, ajutorul telefonic, liniile telefonice informative etc.).

(g) Îngrijirile în caz de criză au constituit întotdeauna un loc de refugiu pentru persoanele care, datorită unor combinaţii de factori, se găseau într-o situaţie de criză profundă. Mai frecvent se întâlnesc problemele psihosociale sau psihiatrice, dependenţa de droguri sau alcool, incestul, abuzurile, divorţul, datoriile financiare etc. Serviciile de îngrijiri de criză oferă adăpost, îndrumare şi consiliere. Autorităţile locale sunt responsabile de finanţarea şi coordonarea muncii comunitare şi serviciilor sociale. Politica locală impune cooperare coordonată între instituţiile la nivel local, sectoarele naţionale finanţate de guvern şi cele în care asiguratorii sau partenerii sociali deţin controlul. Îngrijirile de criză sunt finanţate şi de către autorităţile locale şi de către cele naţionale, conform reglementărilor naţionale.

Facultatea de Medicină şi Farmacie Oradea
Dr. Petru Armean conferenţiar univ.

Bibliografie

1. Summit-ul belgian pentru sănătate. Bruxelles 1999.

2. Parlamentul European. Les systemes de sante dans l'UE. Une etude comparative, Serve Santé Publique Protection des Consumateurs. Luxemburg 1992.

3. Consiliul Europei. Comitetul European pentru Coeziune Socială. Raportul Obstacole întâmpinate la accesul protecţiei sociale în Europa 1999.

4. Comisia Europeană. Biroul regional OMS pentru Europa. Raport 1991-2.

5. Consiliul Europei. Recomandarea R (92) 6 privind integrarea persoanelor cu dizabilităţi.

6. Comitetul Miniştrilor Europeni. Strategia de coeziune socială 2000.

Rate this article: 
Încă nu sunt voturi
Bibliografie: 
Traducere: 
Autor: