Medici şi manageri: atenţie la hiatus!

Sistemul de îngrijiri de sănătate al SUA se caracterizează printr-o calitate inegală, un nivel foarte ridicat al costurilor aferente îngrijirii sănătăţii şi un acces trunchiat al pacienţilor, mai ales al celor cărora asigurările de sănătate nu le permit acoperirea cheltuielilor.

Într-un raport recent al comitetului Institutului de Medicină asupra calităţii îngrijirilor de sănătate, asemenea hiatusuri ale performanţei din sistemul de sănătate au fost descrise ca "o prăpastie".1 Numeroşi observatori (inclusiv medici şi manageri) sunt de acord că nu a fost studiat suficient de riguros impactul managementului la nivelul îmbunătăţirii performanţei sistemelor de furnizare a îngrijirilor de sănătate. Propun, aşadar, un plan cu şapte puncte pe care-l voi folosi pentru a găsi puncte comune între medici şi manageri.

În primul rând, este necesar ca stimularea educaţiei interdisciplinare pentru manageri şi medici să fie iniţiată în cel mai precoce stadiu posibil al instruirii profesionale. Există posibilitatea ca managerii să urmeze cursuri clinice, iar clinicienii să participe la programe de management.2 Un grad mai avansat de înţelegere reciprocă a caracteristicilor culturale ale fiecărei profesii va contribui la îmbunătăţirea relaţiilor şi a calităţii îngrijirilor.

În al doilea rând, ar trebui să dezvoltăm un program de cercetare în domeniul managementului prin Agency for Healthcare Research and Quality (Agenţia de Cercetare şi Calitate a Îngrijirilor de Sănătate) - organizaţia guvernamentală federală a SUA pentru cercetare în domeniul respectiv. Agenţia are nevoie de un miliard $ pentru a încerca să rezolve dificultăţile identificate în raportul Institutului de Medicină.1 Perfecţionarea cercetării managementului va permite redimensionarea strategiilor sanitare bazate pe o practică de calitate superioară şi coordonarea mai eficientă a îngrijirilor în timp.

În al treilea rând, ar trebui să încurajăm determinarea şi evaluarea performanţei clinice. Avem nevoie de un sistem naţional de responsabilitate clinică dotat cu măsurători riguroase, care să corespundă cerinţelor individuale ale clinicienilor şi ale managerilor. În prezent, metodele de evaluare a performanţei utilizate în SUA pot sprijini îmbunătăţirea calităţii numai în mediul de lucru al medicilor (Daley J şi colab, date nepublicate), întrucât le lipseşte specificitatea la nivel individual. Metodele sunt necorespunzătoare pentru recompensarea excelenţei clinice pe baza determinărilor curente.

În al patrulea rând, atunci când este revizuită performanţa instituţiilor de îngrijire a sănătăţii, ar trebui să promovăm aplicarea în practică, foarte răspândită, a unei fişe combinate de raportare managerială şi clinică. Anual, în mod regulat, fişele de raportare calitativă ar putea contribui la identificarea mai rapidă a breşelor din sistem, de exemplu, la Bristol Royal Infirmary (Infirmeria Regală Britanică) şi la spitale din SUA care se confruntă cu probleme similare.

În al cincilea rând, este necesar să construim punţi educaţionale în cadrul primelor stadii ale procesului de instruire profesională, încurajând, de pildă, programele combinate MD/MBA. În prezent, aproximativ o treime dintre colegiile medicale din SUA au un program oficial de integrare a diplomelor universitare cu cele ale unor facultăţi de afaceri sau de administraţie sanitară.3 În general, medicii tineri pot obţine ambele diplome cu cinci ani înainte de a-şi începe stagiatura şi rezidenţiatul. Absolvenţii respectivi vor fi viitorii promotori ai valorilor ambelor culturi profesionale, capabili să micşoreze hiatusul dintre medici şi manageri.

În al şaselea rând, am putea sprijini activitatea US Accreditation Council for Graduate Medical Education (Consiliului SUA de Acreditare pentru Educaţia Medicală Postuniversitară) prin care, cu începere din iulie 2002, s-au pus bazele unui sistem de acreditare bazat pe realizări pentru toate colegiile medicale americane (www.acgme.org). Aspecte ale acestui nou sistem se axează exclusiv pe practica bazată pe sisteme şi pe învăţământul bazat pe practică, două zone cheie unde este necesară o colaborare strânsă între medici şi manageri. Consiliul de acreditare recunoaşte că numai prin dezvoltarea unor echipe eficiente împreună şi a unor sisteme de sprijin al deciziei clinice putem spera să îngustăm "prăpastia calităţii".

În ultimul rând, facultăţile de medicină din SUA trebuie să caute permanent sprijin filantropic din toate sectoarele pentru asigurarea de cadre universitare care să predea managementul medical, politica sanitară şi comportamentul organizatoric pentru diverse domenii de activitate, în condiţiile în care, contrar situaţiei din facultăţile cu un profil mai tradiţional, se constată o dotare foarte slabă a domeniilor legate de management şi de politica sanitară (Thomas Jefferson University Hospital, citat de presă, septembrie 2001).

Sunt analizate din ce în ce mai atent rezultatele procesului de îngrijire a sănătăţii din SUA. Va trebui "să fim atenţi la hiatusul" dintre costuri şi rezultate, pe care să încercăm să-l surmontăm şi prin îmbunătăţirea relaţiilor dintre medici şi manageri.

Conflict de interese: Nici unul declarat.

Doctors and managers: mind the gap

BMJ 2003;326:652-653

Office of Health Policy and Clinical Outcomes, Jefferson Medical College, 1015 Walnut Street, Suite 115 Curtis, Philadelphia, PA 19107
David B Nash director
Correspondence to:D B Nash David.nash@mail.tju.edu

Rate this article: 
Average: 2 (1 vote)
Bibliografie: 
Traducere: 
Dr. Irina Tănăsescu
Autor: