Transplantul românesc - Origini, evolutii, perspective (II)

Continuam seria punctelor de vedere in legatura cu transplantul de organe in România.

In acest numar raspunde Prof. dr. Irinel Popescu, seful Clinicii de transplant hepatic, Spitalul Clinic Fundeni

Prof. dr. Irinel Popescu

- Sunt niste ani, domnule doctor, de când numele dv. flutura pe buzele tuturor românilor, al medicilor, in primul rând si, cu siguranta, si al specialistilor din alte tari. Cum va explicati dv. aceasta notorietate in plan profesional, dar si in plan cetatenesc, as zice ca om.

- Eu cred ca fac parte dintre aceia care s-au format la o scoala de medicina serioasa - pe care au absolvit-o printre primii, care au urmat vechea filiera a Internatului in medicina, si ea o scoala la fel de serioasa, dupa moda veche frantuzeasca, in care cei mai buni studenti treceau acest examen extrem de dur si de sever si ramâneau inca trei ani ca internisti in clinicile universitare. In momentul terminarii stagiului am intrat, tot prin concurs, in clinica de chirurgie Fundeni, condusa de profesorul Setlacek, care era si ea una din cele mai bune clinici de chirurgie din tara.

Când intri intr-un asemenea circuit, in mod normal nu mai consideri-eu, cel putin, asa rationez-a avea calitati iesite din comun. Dar m-am straduit sa fac fata exigentelor circuitului pe care am intrat. Consider si acum facultatea de medicina generala din Bucuresti o scoala serioasa. Repet, Internatul, cu toate stagiile pe care le-am facut, a fost la fel de instructiv si de serios. Dupa aceea, calitatea de asistent universitar m-a obligat sa parcurg anumite trepte de specializare - in tara, inainte de 1989, pentru ca asta a fost situatia - imediat dupa aceea si in strainatate, cum ar fi fost normal, poate, chiar la o vârsta mai tânara.

Este, mi se pare, parcursul firesc al oricarui tânar care vrea sa se specializeze si sa parcurga treptele ierarhice intr-o meserie.

- Nu va retin mai mult de un sfert de ceas!

O spun cu aerul culantei supreme.

- Un sfert de ceas?

Intoarsa, intrebarea, isi dezvaluie cruzimea. Cu alte cuvinte: De unde sa-l iau? Bag in marcharier.

-Zece minute.

Nu-mi raspunde dar simt ca ar fi dispus sa tolereze.

Biroul in care discutam nu s-ar deosebi, dimensional, de o cancelarie scolara. Auster si functional.

Nascut la 23 aprilie 1953.

- Bucuresti?

- Filiasi-Dolj, ma corecteaza. (Inalt, in halatu-i alb pare si mai inalt. Fara ascendente medicale in familie. Graseiaza usor. Isi insoteste frazele balansând atent mâna stânga, sprijinita in cot pe tablierul biroului. Vorbeste subliniat si destins, exact, cu dictie potrivita unei astfel de convorbiri, purtata cam ca la gura sobei).

Acum e usor. Poate cu aceleasi premise au inceput foarte multi. Eu nu-mi atribui merite iesite din comun. Cel mult faptul ca am reusit sa parcurg aceste trepte si ca pe traseul respectiv am cautat sa dau tot ceea ce pot eu sa dau pentru a corespunde exigentelor. Fiecare dintre etape impunea anumite exigente. Nu-i usor sa termini intre primii facultatea de medicina, nici sa iesi primul la concursul de Internat, ori sa fii asistent la profesorul Setlacek, care era unul dintre sefii de scoala cu exigente maxime, si chirurgicale si stiintifice. A trebuit, asadar, inca de la inceput, sa publicam, sa adunam literatura, sa scriem lucrari stiintifice, sa participam la congrese, sa intretinem corespondenta cu parteneri de peste hotare.

Dupa aceea, in stagiile din strainatate. Nu-i usor sa stai trei ani in S.U.A., intr-un program cotat intre primele programe de transplant americane. Deci, deosebit de greu, deosebit de exigent, care presupunea un mare volum de munca. Acolo nu exista concediu, nici sâmbete, duminici, zi sau noapte. Se lucra, practic, non-stop.

Faptul ca am reusit sa trec prin aceasta filiera foarte dura constituie raspunsul la intrebarea dv.

- Exista un inceput in toate. Când ati localiza decizia de a plonja in acest domeniu atât de delicat si de lipsit, in cazul nostru, de trecut?

- Decizia a venit prin anii '80. Inca din 1983 transplantul fusese acceptat pe plan mondial ca metoda teoretica. Nu neg ca, asemeni altor tineri, am avut si eu fascinatia marilor personalitati. Intre acestea, Thomas Starzl, de la Universitatea din Pittsburg, pentru mine cel mai aproape de suflet, cel mai aproape de modelul ce mi l-as fi dorit. La vremea când el a publicat despre primele transplanturi din lume nici nu mi-as fi visat vreodata sa lucrez in clinica lui. Si modelul a contat. Asa cum l-am avut ca model pe profesorul Setlacek in chirurgie, in general, l-am avut ca model pe profesorul Starzl in transplant, in mod particular. El este parintele transplantului hepatic mondial. In momentul de fata, acolo este Institutul de Transplant "Thomas Starzl", pe care-l si conduce. Este personalitatea de care se leaga cele mai mari realizari, si nu doar in transplant, ci si in alte domenii ale chirurgiei contemporane. Un om fascinant, in preajma caruia simti ca-ti face placere sa stai. Este, daca vreti, o personalitate magnetica.

In anii '86-'87, când la noi nu se putea circula, am inceput o serie de experimente pe câini in laboratorul spitalului. Ele au fost continuate cu stadii in strainatate, de specializare clinica, deci, cu transplantul la om.

- Punând alaturi experientele dv. din ultimii doi ani, care ar fi meritele in plan stiintific? Ce va asumati ca performanta la modul profesional?

- Cred ca, in momentul de fata, noi am reusit sa constituim ceea ce se numeste un program de transplant hepatic. Un program e mai mult decât o activitate chirurgicala rutiniera. Asta inseamna colaborarea dintre foarte multi specialisti si foarte multe specialitati. In cursul acestei colaborari apar si aspectele stiintifice. Pentru a putea alcatui programul a trebuit, mai intâi, sa depasim o serie de bariere legate de legislatie, de intelegerea conceptului de moarte cerebrala, de acceptarea, de catre familii, a ideii de donare de organe, de acceptiunea generala a societatii, a bisericii inclusiv, fata de transplant si de donarea de organe. Dupa aceea, a trebuit sa stabilim colaborari cu colegii internisti de la care vin pacientii. A trebuit sa-i convingem ca singura solutie in bolile terminale de ficat este transplantul, ca transplantul e o metoda terapeutica, sigur, nu lipsita de riscuri. Un internist, atunci când trimite un bolnav la chirurg, se gândeste si la sansele de reusita, dar si la riscuri. De aceea, discutiile cu ei au trebuit sa fie indelungate, in sensul de a da o sansa bolnavilor si având convingerea ferma ca nu le-o luam. Se leaga si de momentul operator, pentru ca, sigur, atunci când bolnavul e pe moarte si nu mai e nimic de facut, poate ca ar fi dispus sa fie trimis, dar e prea târziu pentru operatie.

Deci, in cursul discutiilor cu internistii a trebuit sa impunem ideea transplantului ca metoda terapeutica optima pentru anumite boli si sa-i convingem ca e bine sa trimita bolnavul atunci când are cele mai bune sanse, in momentul operator cel mai potrivit.

Dupa aceea, colaborarea cu colegii din terapia intensiva. A trebuit sa stabilim, la fel, impreuna, ce inseamna risc acceptabil pentru un transplant de ficat si ce inseamna moment depasit. Odata stabilita indicatia, impreuna cu colegii anestezisti ne-am asumat riscurile - noi pe cele chirurgicale, ei pe cele anestezice, depasirea perioadei intra-operatorii si post-operatorii imediate. S-a impus o anumita colaborare stiintifica, precum si adoptarea unor protocoale, pentru care, nu o data, am recurs la colaborarea cu colegii din strainatate- centre din S.U.A., cum este cel din Atlanta, din Germania (Essen) ori din Italia (Milano). Am adoptat protocoale si le-am ales pe cele care ni se potrivesc si care, dupa parerea noastra, dadeau cele mai bune sanse bolnavilor, in conditiile de aici.

In perioada post-operatorie, la fel, intervine o colaborare interdisciplinara. In cazul copiilor am colaborat mult cu pediatri, pentru ca ei stiu cum sa manevreze un copil care are sapte luni sau un an. Am colaborat si cu infectionisti pentru ca bolnavii de la transplant sunt expusi la multiple complicatii infectioase.

Am alcatuit, asadar, o echipa multidisciplinara, care s-a focalizat pe o anumita problema, pusa credem noi, in momentul de fata, la punct. Daca de aici a rezultat ceva stiintific in mod particular, mi-e greu sa spun acum. Probabil, cu vremea, când experienta care s-a adunat din fiecare caz in parte va fi filtrata si va capata si proba timpului, sa spun asa, e posibil sa aducem si noi unele contributii stiintifice in tema transplantului. In momentul de fata, cred, marele merit consta in faptul ca am reusit sa constituim un program functional in Spitalul Fundeni.

- Domnule profesor, medicul este un protagonist in câmp stiintific, un artizan al gestului practic, nu un om de prognoza. Totusi, v-as propune atentiei doua directii de mers, doua orizonturi. Daca ar fi sa ne proiectam peste un an din momentul in care discutam: cam ce credeti ca se va intâmpla in arealul românesc al transplantului hepatic?

- Eu sper sa putem continua. In transplant, pe plan mondial, exista doua incertitudini: sursele de finantare si numarul de donatori. Le avem si noi, chiar amplificate. Las la o parte sursele de finantare, care sunt in grija Casei de Sanatate si a Ministerului. Ajungând la donatori, iata, fata de anul trecut, anul acesta am avut mai putini. Este un semn de intrebare si de ingrijorare. Totusi, faptul ca acum, la ficat, e posibil transplantul de la donator viu la donator viu ne da o speranta, desi acesta e mai complicat si ne ridica probleme mult mai complexe. Mi-e greu sa fac o prognoza. Dorinta mea ar fi sa continuam. Asta inseamna sa crestem numarul de transplanturi si sa imbunatatim rezultatele.

- Dar, daca ar fi sa ne ducem ceva mai incolo, peste patru, peste cinci ani?

- Este extrem de greu de prevazut, deoarece se lucreaza pe multiple planuri, se lucreaza la solutii alternative pentru organe de transplant, si anume, la xenogrefa, grefa de la animal la om sau chiar la clonarea de organe, care ar reprezenta solutii ideale dintr-un punct de vedere. In acelasi timp se lucreaza la metode de inducere a tolerantei imune, astfel incât organele transplantate sa fie recunoscute si sa nu mai necesite medicatie imuno-supresoare, deci sa nu mai fie respinse de organism. Este visul de aur al echipelor de transplant. In sfârsit, e posibil sa apara metode terapeutice noi, capabile sa impiedice evolutia unor boli hepatice catre faza terminala si sa nu mai faca necesar transplantul.

Directiile in care va evolua medicina sunt greu de prevazut la distanta. Dupa cum s-a vazut, in ultimi ani, progresele au fost extrem de spectaculoase si este posibil sa fie la fel si de-acum incolo, noi chiar le dorim asa, incât mi-e foarte greu sa fac un prognostic pe termen lung.

Rate this article: 
Average: 2 (1 vote)
Bibliografie: 
Traducere: 
Autor: