Cea de-a doua victima a erorii medicale

Pe vremea cind eram intern, un coleg nu a reusit sa recunoasca semnele electrocardiografice ale tamponadei pericardice, identificare ce ar fi condus la trimiterea neintirziata a pacientului catre sala de operatii, chiar în acea noapte.

Vestea s-a raspindit rapid, cazul a fost analizat în repetate rinduri, de catre un colegiu medical neîncrezator, care a emis un verdict rapid de incompetenta. Am fost surprins de lipsa de întelegere si, în secret, m-am întrebat daca as fi putut sa comit aceeasi greseala, devenind, asemenea rezidentului ghinionist, cea de-a doua victima a erorii medicale.

Este ciudat ca în medicina moderna greselile nu-si au locul. Societatea a pus pe umerii medicilor sarcina întelegerii si rezolvarii bolilor. Desi se spune, adesea, ca "si medicii sunt oameni", progresele tehnologice, aparenta precizie a testelor de laborator si posibilitatea evidentierii unor imagini tangibile ale bolilor au condus, de fapt, la speranta ca perfectiunea ar putea deveni apanajul medicinei. Pacientii, a caror nevoie de a-si considera doctorul infailibil este explicabila, s-au coalizat cu medicii pentru a nega existenta greselilor. Spitalele reactioneaza la fiecare eroare de parca aceasta ar fi o anomalie, a carei solutie consta în izolarea si acuzarea unei anumite persoane, promitind ca "lucrurile nu se vor mai repeta niciodata". Este paradoxal faptul ca o astfel de abordare a distras atentia de la genul de îmbunatatiri sistematice ce ar putea conduce la scaderea numarului de greseli. Multe erori sunt produse ca urmare a regulilor si a instrumentarului existent, plasind, involuntar, medicul si bolnavul într-o situatie dezastruoasa. Cu toate ca pacientii reprezinta primele si cele mai evidente victime ale greselilor medicale, aceleasi erori ii lezeaza si pe doctori: ei sunt celelalte victime.

Fiecare medic practician cunoaste sentimentul îngrijorator al comiterii unei greseli grave, se simte izolat si expus - coplesit de instinctul de a verifica daca cineva a observat greseala. Te macina gindul ca nu stii ce sa faci ori daca este cazul sa mai vorbesti cu cineva si, daca da, ce anume sa-i spui. Evenimentul continua sa se deruleze, mai tirziu, în mintea ta. Îti pui întrebari cu privire la propria-ti competenta, dar ti-e frica sa nu fii descoperit. Stii ca ar trebui sa-ti recunosti greseala, dar te îngrozeste perspectiva posibilelor sanctiuni si a potentialei furii a pacientului. Poti deveni excesiv de preocupat de pacient sau de familia sa, deplingind faptul ca nu ai facut acest lucru mai devreme si, daca nu ai marturisit greseala, te întrebi daca ei stiu ceva.1-3

Din pacate, in astfel de situatii, rareori intilnesti la cei din jurul tau întelegerea si sprijinul neconditionat de care, adesea, ai atita nevoie. Desi exista regula de a nu aduce critici,4 sprijinul din partea colegilor are, frecvent, o tenta mustratoare sau academica. Unul dintre motive este reprezentat de faptul ca aflarea greselilor celorlalti le permite medicilor sa-si camufleze propriile erori printre cele ale grupului, facindu-i sa se simta mai putin vulnerabili.5 Conform unor opinii, singura modalitate de a face fata sentimentului de vinovatie dupa o eroare grava consta în recunoasterea acesteia, urmata de reabilitare si de achitare.6 Marturisirea este, însa, descurajata pasiv, prin absenta unui cadru de discutie adecvat si, uneori, activ, chiar de catre avocatii spitalului, împreuna cu managerii riscurilor profesionale. Mai mult, nu exista mecanisme institutionale care sa vina în ajutorul procesului de autoînvinovatire. Chiar si atunci cind erorile sunt discutate in cadrul sedintelor de morbiditate si de mortalitate, scopul dezbaterilor este, mai degraba, de a studia faptele medicale, decit de a analiza sentimentele medicului sau ale pacientului.

In absenta unor mecanisme compensatoare, medicii gasesc metode de autoprotectie disfunctionale. Ei reactioneaza, adesea, fata de propriile greseli, cu minie si cu proiectari ale vinovatiei si pot actiona defensiv sau agresiv, acuzind ori certind pacientul sau alti membri ai echipei de îngrijiri medicale. În fata unei acuzatii de malpraxis se constata escaladarea disperarii. Pe termen lung, unii medici sunt profund afectati, îsi pierd controlul, au reactii exagerate sau cauta alinarea în alcool ori în consumul de droguri.6 Conform propriilor observatii, în rindul acestora se includ unii dintre cei mai sensibili si introvertiti dintre colegii mei, care sunt, probabil, mai susceptibili la rezonanta propriilor erori.

Ce ar trebui sa facem atunci cind un coleg comite o eroare? Cum am dori noi sa reactioneze cei din jur la propriile noastre greseli? Cum am putea sa discutam în siguranta despre erori? Daca este vorba despre un anumit coleg, este important sa-l încurajam sa descrie faptele întimplate si sa începem prin a-i accepta punctul de vedere, fara a minimaliza gravitatea erorii. A impartasi unui coleg propria experienta în ceea ce priveste comiterea unor greseli poate sa-i diminueze acestuia sentimentul de izolare. Este util sa aflam si sa întelegem ce impact emotional are eroarea asupra colegului respectiv si sa vedem cum face el fata situatiei.

În cazul în care pacientul sau familia sa nu stiu nimic despre comiterea greselii, aducerea ei la cunostinta este discutabila. Medicul are o responsabilitate etica de a-i spune pacientului despre comiterea unei greseli, mai ales daca aceasta a produs daune importante.7 Ar trebui sa recunoastem suferinta produsa de implementarea unui astfel de imperativ (asa cum se poate citi în analiza "Looking back", din BMJ 2000;320:812). Cu toate acestea, ne putem bucura de sentimentul de usurare pe care ti-l confera recunoasterea unei greseli, deoarece în fata unui medic empatic si conciliant, pacientii si familiile lor se pot dovedi uimitor de îngaduitori. Numai intr-o atare situatie este adecvata abordarea greselii, încercind sa rezolvam problema ivita, examinind modul în care lucrurile s-ar fi putut desfasura altfel si ce modificari ar fi posibile la nivel personal sau institutional, pentru a preveni repetarea unor astfel de situatii. În cazul unei electrocardiograme interpretate gresit, experienta educationala si emotionala a rezidentului -si a echipei- ar putea fi influentata de o discutie deschisa, purtata cu un medic primar respectat, referitoare la incident si la recunoasterea inevitabilitatii greselilor.

Asistentele, farmacistii si ceilalti membri ai echipei de îngrijiri medicale sunt, de asemenea, susceptibili de a comite greseli si sunt vulnerabili la efectele acestora. Avind în vedere ierarhia spitaliceasca, acest personal are o capacitate redusa de a face fata propriilor greseli; ei sunt, adesea, martorii tacuti ai erorilor si au probleme de constiinta legate de conflictele de loialitate fata de pacient, institutie si echipa. Si ei intra în rindul victimelor.

Îmi închei articolul cu o tema de reflectie pentru medicul practician: amintiti-va ultima greseala care a lezat un pacient. Discutati cu un coleg despre aceasta. Comparati reactiile colegului cu ale dumneavoastra. Ce va este de ajutor? Ce va îngreuiaza situatia? Întotdeauna medicii vor face greseli. Cel mai important lucru este sa stim cum sa le facem fata. Siguranta pacientului si echilibrul interior al medicului vor fi asigurate daca putem sa ne dovedim mai onesti cu privire la propriile greseli fata de propriii nostri pacienti si colegi, precum si fata de noi insine.

Medical error: the second victim
The doctor who makes the mistake needs help too
BMJ 2000;320:726-7

Albert W Wu associate professor
School of Hygiene and Public Health and School of Medicine, Johns Hopkins University, Baltimore, MD 21205, USA mailto:awu@jhsph.edu)


Bibliografie


1 Wu AW, Folkman S, McPhee SJ, Lo B. Do house officers learn from their mistakes? JAMA 1991;265:2089-94.

2 Christensen JF, Levinson W, Dunn PM. The heart of darkness: the impact of perceived mistakes on physicians. J Gen Intern Med 1992;7:424-31.

3 Newman MC. The emotional impact of mistakes on family physicians. Arch Fam Med 1996;5:71-5.

4 Rosenthal MM. The incompetent doctor. Behind closed doors. Buckingham: Open University Press, 1995.

5 Terry JS, Fricchione GL. Facing limitation and failure. The Pharos 1985;Fall:13-8.

6 Hilfiker D. Healing the wounds. A physician looks at his work. New York: Penguin, 1985.

7 Wu AW, Cavanaugh TA, McPhee SJ, Lo B, Micco GP. To tell the truth-ethical and practical issues in disclosing medical mistakes to patients. J Gen Intern Med 1997;12:770-5.

Rate this article: 
Încă nu sunt voturi
Bibliografie: 
Traducere: 
Dr Irina Tanasescu
Autor: