Educatia medicala continua si perfectionarea profesionala continua: comparatii internationale

Perfectionarea profesionala continua reprezinta procesul prin care profesionistii sanatatii îsi mentin standardele cunostintelor la un anumit nivel, pentru a corespunde cerintelor pacientilor, ale serviciilor de sanatate si pentru propria lor evolutie profesionala.

Aici sunt incluse dobândirea continua de noi cunostinte, abilitati si atitudini care sa le permita practicarea competenta a profesiunii. Nu exista o divizare ferma între educatia medicala continua si dezvoltarea profesionala continua, deoarece în ultimul deceniu educatia medicala continua a ajuns sa includa abilitati manageriale, sociale si personale, subiecte care depasesc granitele traditionale ale medicinei clinice. Termenul de dezvoltare profesionala continua pune în evidenta nu numai larga gama a competentelor necesare practicarii unei medicine de înalta calificare, ci si contextul multidisciplinar al îngrijirilor pacientului.

Metode

Informatiile au fost obtinute prin evaluarea politicilor relevante si prin interviuri cu directorii pentru dezvoltare profesionala continua din colegiile regale medicale din UK, Centrul Asociat pentru Educatia în Medicina din UK, Uniunea Europeana a Specialitatilor Medicale, Colegiul Regal al Internistilor si Chirurgilor din Canada, Asociatia Americana Medicala si alte societati Americane de specialitate si Comitetul de Acreditare pentru Educatia Medicala Continua din US. De asemenea, am evaluat cercetarile Comitetului Australian si din Noua Zeelanda pentru Pastrarea Standardelor Profesionale.

Idei principale

Pe plan international se constata o deplasare de la educatia medicala continua (sau informarea clinica) catre perfectionarea profesionala continua, incluzând abilitati medicale, manageriale, sociale si personale.

Perfectionarea profesionala continua reprezinta un proces de învatare practica permanenta.

Cu toate ca sistemele internationale difera in ceea ce priveste detaliile, continutul în sine prezinta multe trasaturi comune, ca si procedeele care permit recunoasterea mutuala internationala a activitatilor ce tin de perfectionarea profesionala.

Majoritatea sistemelor se bazeaza pe un sistem de credite asociat orelor de munca.

În cazul în care este nevoie de revalidarea sau de reacreditarea practicienilor, demonstrarea perfectionarii profesionale continue reprezinta o parte integrala importanta a acestui proces.

Trasaturi comune ale sistemelor internationale de dezvoltare profesionala

Desi se constata ample variatii în interiorul sistemelor de dezvoltare profesionala din tari diferite si din diverse sisteme de îngrijire a sanatatii, exista totusi unele trasaturi comune: majoritatea sunt bazate pe un complex de credite legat de ore, în care o ora de activitate educationala este echivalenta cu un credit; activitatile educationale tind sa fie divizate în trei categorii: (a) activitati externe sau "în direct" (cursuri, seminarii, întâlniri, conferinte, prezentari audio si video), (b) activitati interne (activitati bazate pe practica, prezentari de cazuri, conferinte oficiale, reviste de cluburi, învatare, cosultarea cu egalii si colegii si (c) materiale de durata (tiparituri, CD Rom sau materiale publicate pe internet, posibil bazate pe o programa de învatamânt, cu testari sau evaluari) si, acolo unde exista, o reacreditare sau o revalidare obligatorie, care sa demonstreze ca prezenta unui angajament permanent de a continua dezvoltarea profesionala este o componenta majora a procesului.

Perfectionarea profesionala continua si reacreditarea în Europa

O supraveghere a 18 tari din Europa a ilustrat diversitatea sistemelor care opereaza în interiorul teritorial (caseta 1).1 Nici o tara europeana nu a urmat modelul american de examinare pentru reacreditare. Numai Olanda are un sistem de reacreditare legiferat, dar mai multe tari, inclusiv Marea Britanie si Irlanda, iau în considerare introducerea obligatorie a reacreditarii sau a reevaluarii. Exista, de asemenea, mai multe stimulente pentru realizarea dezvoltarii profesionale continue (caseta 2 si tabelul A pe website).1

Punctele de credit

O jumatate dintre tarile supravegheate utilizau un sistem de credite bazat pe ore pentru a cuantifica activitatile educationale, prin care o ora de activitate educationala echivaleaza cu un credit.

Diverse tari utilizeaza cicluri fie de trei, fie de cinci ani, numarul de credite necesar variind între 50 pâna la 100 pe an. Alte tari iau în considerare introducerea unui sistem bazat pe ore, dar exista multe dezbateri privitoare la eficienta acestui sistem de activitate educationala prin acumulare de ore si capacitatea sa de a fi o masura a acestei activitati. Sunt mai valabile modificarile în comportament sau evaluarile activitatilor, dar masurarea lor obiectiva este dificila.2

Acreditarea în Europa

Cu toate ca exista trasaturi comune, din punct de vedere legislativ, ale educatiei medicale universitare în Europa, recunoasterea mutuala a creditelor pentru educatie medicala sau dezvoltare profesionala continua pe teritoriul european este organizata de Comisia Europeana. Planurile, insa, sunt elaborate de European Union of Medical Specialties (Uniunea Europeana a Specialitatilor Medicale) pentru acreditarea europeana a diferitelor sisteme.3 Acest comitet european de activitate va actiona ca un organism de compensare a acreditarii, pentru a permite recunoasterea mutuala a creditelor între tarile europene, diferitele specialitati si sistemul de credite din Europa si din America de Nord. American Medical Association (Asociatia Medicala Americana) este preocupata de recunoasterea creditelor europene in educatia medicala continua, pentru membrii sai, si, în septembrie 1998, a semnat o scrisoare de intentie cu specialistii Uniunii Europene Medicale in vederea elaborarii unui sistem, recunoscut in unanimitate, al activitatilor si creditelor internationale.4 Scopul consta în elaborarea unui sistem de schimburi reciproce sau de recunoastere a creditelor conform unor cerinte de calitate comune stabilite între tarile participante. Cu toate acestea, comitetul european de acreditare nu va recompensa creditele si nu va încalca responsabilitatile locale ale autoritatilor profesionale nationale.

Caseta 1: Perfectionarea profesionala continua în 18 tari europene*

Necesara: da (17), nu (1).
Voluntara: da (12), nu (6).
Obligatorie: da (6), nu (12).
Organizatia responsabila: profesia medicala (13), profesia medicala si guvernul (4), autocondusa (1).
Bazata pe credite: da(9), nu (6)
Supravegherea externa sau a egalilor: da(4), nu (8).
Examinari: nici una (18).
Reacreditare: da (1), nu (15).
Stimulente: obtinerea de certificate (2), cresterea retributiei (o tara si o aprobare pentru medicii de familie în Marea Britanie), influentarea succesului în cariera (2), nici unul (9).
Sanctiuni: ridicarea dreptului la practica (1), scaderea retributiei (1), critici oficiale (1), liste de medici care au îndeplinit cerintele programelor locale de dezvoltare profesionala continua (1), nici una (8).
Finantare: proprie (2), angajator (4), companii farmaceutice (4), combinate (2).
Acceptarea de taxe: da (12), nu (2).

*Tari urmarite: Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franta, Germania, Grecia, Islanda, Irlanda, Italia, Marea Britanie, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Spania, Suedia si Elvetia. Reprodus cu aprobare1 din The Good CPD Guide (Ghidul pentru o buna perfectionare profesionala continua)

Trebuie îndeplinite câteva conditii pentru a se obtine o activitate eficienta a sistemului:

  • Consens privind cerintele fundamentale ale calitatii pentru activitatile educationale internationale.
  • Evaluarea calitatii formatorilor internationali de catre societati profesionale nationale sau europene relevante.
  • Implicarea autoritatilor profesionale nationale.
  • Sistem de acreditare compatibil si credite de educatie medicala continua cu recompensa în Europa; European Union of Medical Specialties a recomandat creditul pe ora drept unitatea comuna.
  • Canalizarea educatiei medicale continue profesionale nationale prin comitetul de acreditare european.
  • Primul sistem de acreditare pan-europeana pentru educatia medicala continua în oncologie, dezvoltat de Federatia Societatilor Europene de Cancer, lansat la conferinta europeana asupra cancerului de la Viena, Austria, în septembrie 1999.

Canada

În Canada, mentinerea unui program de competente încurajeaza clinicienii sa se preocupe de propria lor educatie medicala continua punând accentul pe învatamintele activitatii practice zilnice. Începând cu 1 ianuarie 2000, specialistilor li se cere sa raporteze activitatile referitoare la dezvoltarea profesionala continua pe baza unui ciclu de cinci ani. Royal College of Physicians and Surgeons (Colegiul Regal al Internistilor si Chirurgilor) din Canada, cu societati nationale de specialitate, va stabili standarde educationale si criterii pentru fiecare specialitate.5 Specialistii care vor realiza cu succes acest program vor primi un certificat, iar numele lor vor fi publicate. Numele si scrisorile de acreditare ale specialistilor vor fi, de asemenea, accesibile pe website-ul colegilor.6 Cadrul optiunilor educationale este format de diverse activitati (tabelul B pe website). Va fi necesara dobindirea a 400 de credite, pe o perioada de cinci ani de activitate practica, prin participarea la activitatile educationale prin libera alegere.

Caseta 2: Exemple de stimulente pentru dezvoltarea profesionala continua
  • Recompense financiare: în Belgia completarea satisfacatoare a acreditarii voluntare are ca rezultat un bonus de 4% la salariu
  • Penalitati: în Norvegia medicii de familie îsi pierd 20% din câstiguri daca nu se realizeaza cerintele pentru dezvoltarea profesionala
  • Contracte obligatorii cu spitalele si casele de asigurari: Italia, Luxemburg, Portugalia
  • Publicarea listelor cu medicii care au îndeplinit cerintele programelor locale de dezvoltare profesionala continua: Royal College of Obstetricians and Gynaecologists

În comun cu alte sisteme, creditul este bazat, în principal, pe activitatea de o ora, dar exista un balans preferential catre acele activitati care recunosc ca unele tipuri de activitate educationala sunt mai eficiente decit altele pentru a induce schimbari in activitatea practica.7

Noul program le va oferi medicilor si instrumentele de documentare asupra perfectionarii lor profesionale, inclusiv cele de învatare, utilizate în mentinerea programului de competenta. Colegiul a elaborat un jurnal electronic pentru a permite medicilor sa-si defineasca necesitatile de învatare si sa-si pastreze un portofoliu de învatare, generat, de exemplu, de practica, de reflectarea experientei clinice, de întilnirile educationale, de lectura de reviste si de consultarile informative cu colegii. Prin informatiile incluse în jurnal se obtine o baza de date ce poate fi cercetata pentru a se realiza o biblioteca de întrebari, disponibila pe Internet, care sa poata permite medicilor sa-si compare obiectivele de pregatire profesionala cu cele ale colegilor. Cu toate acestea, dintre cei 11088 de membri ai colegiului, înregistrati în programul de mentinere a competentei, în 1998, numai 554 au folosit jurnalul electronic.5

Statele Unite

În Statele Unite, educatia medicala continua se afla în strinsa corelatie cu reacreditarea. Nu toate cele 24 de consilii medicale de specialitate solicita reacreditarea regulata, dar aceasta poate fi ceruta, de exemplu, de catre societatile si asociatiile medicale, de organizatiile de mentinere a sanatatii, de casele de asigurari si de partenerii de practica din cadrul cabinetelor medicale. Consiliile medicale de specialitate stabilesc standardele pentru reacreditare, dar colegiile, asociatiile, academiile, facultatile si societatile diverselor specialitati medicale, societatile medicale ale statului si companiile comerciale ofera resurse educationale si materiale pentru reacreditare si educatie medicala continua. Exista un program riguros de asigurare a calitatii furnizorilor de educatie medicala continua, administrat de catre Consiliul de Acreditare pentru Educatie Medicala Continua, care acrediteaza peste 600 de organizatii. Multe programe educationale sunt bazate pe programe de învatamint, cu întrebari si raspunsuri multiple, autoevaluare sau alte teste. Diploma de recunoastere a medicilor din American Medical Association (Asociatia Medicala Americana) defineste tipul de activitati pe care le poate efectua un medic pentru a obtine credite.8 Furnizorii de educatie doresc sa stabileasca activitatile pentru categoria 1 a diplomei, deoarece aceasta a devenit un element definitoriu pentru calitatea programelor educationale organizate oficial. Activitatile din categoria 1 includ astfel de programe oficiale, materiale extrase din reviste si din alte surse "de durata", conferinte internationale, aprobate de American Medical Association si sustinerea unei probe de reacreditare. În categoria 2 se includ alte activitati (de exemplu, consultatiile cu colegii si expertii, trecerile în revista, discutiile în grupuri mici, cluburile organizate de reviste, învatatul, articolele scrise), considerate, în prezent, ca avind o valoare educationala mai mare pentru sistemul de învatare al adultilor.9 Exista un program similar de educatie medicala continua si acreditare pentru medicii de familie, administrat de American Association of Family Physicians (Asociatia Americana a Medicilor de Familie).

Australia si Noua Zeelanda

Programele din Australia si din Noua Zeelanda sunt coordonate de colegiile medicale respective si de catre facultati si ofera membrilor lor posibilitatea de a participa atit la activitatile de educatie medicala continua, cât si la cele de asigurare a calitatii.

În iunie 1998 s-a desfasurat o actiune de supraveghere a 16 colegii medicale si facultati asociate la Comitetul Australian si Neo-Zeelandez de Mentinere a Standardelor Profesionale.10 S-a demonstrat ca toate programele au încurajat învatarea autodirectionata si au permis existenta unor stiluri diferite de invatare si de aplicare în practica. Cu exceptia programelor pentru obstetricieni si ginecologi (1986) si a celor pentru medicii de familie (1987), toate programele au debutat dupa 1992.

Programele colegiilor medicale supravegheate s-au bazat pe autoraportarea din partea medicilor. Ciclurile de programe sunt continue, iar durata unui ciclu este fie de trei, fie de cinci ani, exceptie facind anatomopatologii, care îsi revizuesc cunostintele la fiecare sase luni. Se aloca puncte atit pentru educatia medicala continua, cit si pentru activitatile de asigurare a calitatii, prin intermediul unui sistem de credite bazat pe numarul de ore; multe programe aloca un numar definit de puncte pentru anumite activitati, cum ar fi colaborarile la anumite publicatii si prezentari, indiferent de numarul de ore alocat.

Asigurarea calitatii reprezinta o componenta a tuturor programelor colegiilor si facultatilor, exceptie facind dermatologii, radiologii si anatomopatologii. Pentru acestia din urma se ofera un program separat de asigurare a calitatii la nivelul laboratoarelor. Numai cinci dintre colegiile sau facultatile supravegheate nu au indicat componente obligatorii ale programelor lor. În caseta 3 sunt trecute în revista componentele obligatorii ale programelor celorlalte colegii si facultati. În Noua Zeelanda a devenit obligatorie participarea la un program aprobat, în scopul pastrarii înregistrarii profesionale (specialisti). Legea Medicilor de Familie din Noua Zeelanda statuteaza ca o completare nesatisfacatoare a reacreditarii sau a programelor de competenta poate sa conduca la o restrictionare a certificatului de practica ori de înregistrare a medicului, sau la suspendarea înregistrarii oficiale a medicului; în aceasta situatie medicul va fi obligat sa se mentina în înregistrarile generale, ceea ce presupune îndeplinirea activitatii sub supraveghere.

Caseta 3: Componente obligatorii ale programelor de perfectionare profesionala continua ale colegiilor si facultatilor din Australia si Noua Zeelanda.
  • Anestezisti: minimum 100 puncte pentru asigurarea calitatii, minimum 100 puncte pentru educatia medicala continua
  • Medicina de urgenta: evaluarea anuala a abilitatilor procedurale
  • Medici de familie: anual, 20 de puncte pentru educatia medicala continua; la trei ani, 20 de puncte pentru evaluarea practicii; în total; pe trei ani, 130 de puncte (intervalul 1996-8)
  • Obstetricieni si ginecologi: minimum 25 de puncte pentru evaluarea calitatii
  • Medicina ocupationala: anual, minimum 30 de puncte, minimum 30 de puncte din categoria 1.1 (activitati în facultate)
  • Internisti: minimum 50 de puncte pentru asigurarea calitatii
  • Psihiatri: completarea vizitelor de practica sau participarea la un grup supravegheat de colegi
  • Medicina sanatatii publice: educatia medicala continua si activitatile de asigurare a calitatii
  • Radiologi: abilitati în imagistica de rezonanta magnetica
  • Medicina de recuperare: 50 de puncte pentru îmbunatatirea calitatii
  • Chirurgi: toate sectiunile sunt obligatorii

În Australia, legislatia în vigoare nu obliga clinicienii sa participe la programele oficiale de dezvoltare profesionala.Totusi, în ultimii ani, mai ales în Australia de Vest, reînnoirea contractelor de angajare, în cadrul spitalelor publice, a presupus demonstrarea participarii la activitatile de educatie si de asigurare a calitatii si, în unele situatii, la programe specifice ale colegiilor sau facultatilor. În cazul medicilor de familie, legislatia guvernamentala impune descurajarea financiara pentru non-complianta la programele de dezvoltare profesionala ale colegiilor.

Majoritatea programelor colegiilor sunt voluntare, exceptie facind cele oferite de colegiile de chirurgi, obstetricieni si ginecologi, precum si de medicina de urgenta. Pentru a evita non-complianta, colegiile respective apeleaza la comitetele controlate de corporatii, la înregistrarea oficiala si la revizia contabila a evenimentelor de returnare a costurilor. Rata de participare la colegiile care ofera programe voluntare variaza de la 30% pina la mai mult de 70%. Ratele de participare pentru medicii de familie si internisti sunt mai mari de 90%, iar cele ale obstetricienilor si ginecologilor sunt, in mod frecvent, de 100%.

Royal Australasian College of Physicians (Colegiul Regal Australian-asiatic al Internistilor) a luat, de asemenea, în considerare, mentinerea standardelor profesionale prin programe de evaluare a realizarii obiectivelor. Obiectivele sale constau în promovarea activitatilor capabile de a ameliora calitatea îngrijirii pacientilor si oferirea posibilitatii de a participa la activitatile de educatie si de asigurare a calitatii. Grupul operativ de evaluare a activitatii a raportat la sfirsitul anului 1999 ca structurile si procedurile erau înca valabile - pe scara larga - pentru necesitatile actuale ale colegiilor si ale comunitatii. Au avut loc unele schimbari referitoare la balanta activitatilor, anumite domenii impunind îmbunatatiri, cum ar fi comunicarea electronica si strategiile de asistare a dezvoltarii profesionale ale membrilor colegiilor care fie locuiesc în zone rurale, fie activeaza în regim de colaborare.10

Concluzii

Legiferarea revalidarii si reacreditarii practicienilor îndruma profesia catre programe de perfectionare profesionala obligatorii, acreditate la nivel international, care acopera un spatiu larg al activitatilor clinice, profesionale si manageriale. Abordarile difera foarte mult pe tot globul, dar majoritatea se bazeaza pe autoreglare profesionala. Chiar si în absenta unui sistem obligatoriu, multi medici sunt deja participanti activi la acest proces. Se constata, totodata, ca exista din ce in ce mai multe trasaturi comune intre specialitati, ele depasind granitele geografice si bucurindu-se de recunoasterea legaturilor dintre asociatiile nationale si cele internationale. Cu toate acestea, indiferent de sistemul adoptat sau legiferat, fiecare medic are responsabilitatea de a se perfectiona continuu din punct de vedere profesional si are posibilitatea de a alege dintr-o gama larga de activitati educationale acreditate, în scopul îndeplinirii acestui deziderat.

Conflict de interese: Nici unul declarat

Continuing medical education and continuing professional development: international comparisons
BMJ 2000;320:432-5

health-media.net, London EC1R 3DB
Cathy Peck director of continuing professional development
Royal Australasian College of Physicians, Sydney NSW 2000, Australia
Martha McCall executive officer
Belinda McLaren research assistant
Tai Rotem research assistant
Correspondence to: C Peck cathy_peck@hotmail.com

Bibliografie

1 Joint Centre for Education in Medicine. Good CPD guide. Sutton, Surrey: Reed Healthcare, 1999:23.

2 Grant J, Stanton F. The effectiveness of continuing professional development. Joint Centre for Education in Medicine, 1998:21-4.

3 The European Union of Medical Specialists European Accreditation Council for Continuing Medical Education. No EF 34, 1998-9. www.uems.be/ cme.htm (Accessed October 1999.)

4 The European Union of Medical Specialists. Letter of intent continuing medical education, 1998. www.uems.be/intent.htm (Accessed October 1999.)

5 Royal College of Physicians and Surgeons of Canada. 1998 Annual report of the Royal College of Physicians and Surgeons of Canada. Ottawa: RCPSC, 1999.

6 Royal College of Physicians and Surgeons of Canada. www.http://rcpsc.medical.org (Accessed October 1999.)

7 Parboosingh J, Gondocz T. Townhall session on maintenance of certification. Attachments 1 and 2. Ottawa: Royal College of Physicians and Surgeons of Canada, 1999.

8 American Medical Association. The physician's recognition award. Chicago: AMA, 1999.

9 Fox RD, Bennett NL. Learning and change: implications for continuing medical education. BMJ 1998,316:466-8.

10 Royal Australasian College of Physicians. Review of the maintenance of professional standards program, 1999. www.racp.edu.au (Accessed October 1999.)

Rate this article: 
Încă nu sunt voturi
Bibliografie: 
Traducere: 
Dr Irina Tanasescu
Autor: